Alexandru Ioan Cuza  

Posted by dantntfcs in , ,

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România. A participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România,cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.

Primii ani de viaţă

Născut în Bârlad, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în judeţul Fălciu) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
În anul 1848, Moldova şi Ţara Românească au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Ţara Românească revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Ţara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).
Elena Cuza

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeştilor, al Balşilor şi al Cantacuzinilor. Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate. Educaţia ei urmase calea obişnuită în epocă: guvernantă franceză şi germană, pensionul Buralat, anturajul social şi literar al mătuşii sale Agripina Sturdza, din Iaşi.
În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.[6]
Deşi soţia sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuţi de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menţionează anul 1864[formulare evazivă]) - 1889) şi Dimitrie Cuza (1865 - 1888) care s-a sinucis.
A împărtăşit cu stoicism exilul soţului detronat şi, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoţiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoştea, le îngăduise şi-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”
Înfăptuirea unirii

România în timpul domniei lui Cuza

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.
Domnia

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.
Alegerea ca domnitor

După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Ţara Românească, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Ţării Româneşti. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.[10]
Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862.
Reformele lui Cuza

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.[12]
Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi Codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională.
Secularizarea averilor mănăstireşti

Această lege a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor.
Reforma fiscala

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfârşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.”
Reforma agrară

Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848.[15] De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.
Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţându-se relaţiile feudale în agricultură şi procedându-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe.
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.
Alte reforme

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întâmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară.
Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern.[18] Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne.
Abdicarea şi exilul

Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.[19] Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.
Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:
după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească,
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Literatura română a secolului al XVI-lea  

Posted by dantntfcs in , , ,

În secolul al XVI-lea, principala limbă literară folosită de români a fost slavonă. În slavonă era liturghia bisericii ortodoxe, şi tot în slavonă actele emise de cancelariile domneşti ale principatelor române - practic slavona avea rol de limbă oficială. Totuşi, în acest veac are loc începutul scrierii în limba română.

Primul document în limba română cu datare certă este scrisoarea lui Neacşu din Dlăgopole (azi Câmpulung), scrisă în 1521.

Poate chiar înainte de 1521 s-a folosit limba română în scris în mânăstirea Peri din Maramureş (azi în regiunea subcarpatică a Ucrainei), de unde s-au păstrat manuscrise în grai maramureşean rotacizat, dar datarea acestora nu este sigură.

În 1544 este tipărit la Sibiu „Catehismul Luteran”, fiind prima carte tipărită în limba română. Tipăritura nu s-a mai păstrat până azi, fiind distrusă într-un incediu. Totuşi, se cunoaşte existenţa ei, datorită unor chitanţe în care se menţionează plata sumelor aferente către tipografii pentru această carte. Începând cu 1560, diaconul Coresi editează la Braşov primele cărţi tipărite în limba română.

Scrisoarea lui Neacşu  

Posted by dantntfcs in , , , , ,


              Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521) este cel mai vechi document păstrat scris în limba română. Ea a fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner în Arhivele Naţionale ale judeţului Braşov, unde se păstrează şi astăzi. Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mişcările militare ale Otomanilor la Dunăre şi trecerea lui Mohammed-Beg prin Ţara Românească.
  Istoric

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului Hanăş Begner (Hans Benkner) a fost redactată probabil în 29 - 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slav al oraşului Câmpulung-Muscel). În scrisoare nu este menţionată data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise şi a persoanelor implicate. Din acea vreme mai există şi alte documente istorice privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman al II-lea.
Scrisoarea se încadrează în ansamblul istoric al relaţiilor foarte strânse dintre negustorii saşi din Braşov şi cei din oraşele din Moldova şi Ţara Românească. Numele lui Neacşu Lupu este menţionat deja într-un document din anii 1510 -1512 în legătură cu un proces de datorii pe care îl avea cu negustorii braşoveni. Hans Benkner este cunoscut ca jude sau primar al Braşovului din 1511. Numele care apare în epilogul Tetraevanghelului din 1561 al lui Coresi, este cel al fiului său Johann Benkner care este prezentat ca sprijinitor al scrierilor în limba română : ...mai bine a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât 10 mie de cuvinte neînţelese în limbâ striinâ....  
Conţinut

 Textul a fost scris cu litere chirilice şi se compune din trei părţi:
O adresare în slavă a cărei traducere este:

Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung.
Conţinutul scrisorii în limba română.
Formula finală în slavă a cărei traducere este: Şi Dumnezeu să te bucure, amin
De remarcat este faptul că forma limbii române folosite în scrisoare este foarte asemănătoare celei folosite în prezent. Aurel Nicolescu arată în observaţiile sale lexicale asupra textului, că nu mai puţin de 175 din totalul de 190 de cuvinte româneşti folosite în text au origine latină, excluzând cuvintele repetate şi substantivele proprii. Unele din formele incorecte se datorează scrierii cu litere chirilice, care are probleme cu notarea unor sunete româneşti ca î şi ă.  
Textul scrisorii
 
Transliteraţie din slavonă
m(u)drom(u) i plemenitom(u) i čistitom(u) i b[o]gω(m) darovannom(u) župa(n) hanĭ(š) be(g)ne(r) o(t) brašo(v) mno(g)[o]
z(d)ravie o(t) ně(k)šu(l) o(t) dlŭgopole i pa(k) dau štire do(m)nïetale za lukru(l) tu(r)čilo(r) kum amĭ
auzi(t) èu kŭ ĩpŭratu(l) au èši(t) de(n) sofïę ši aimi(n)trě nue ši sěu du(s) ĩ su(s)
pre dunŭre i pa(k) sŭ štïi do(m)nïjata kŭ au veni(t) u(n) ω(m) de la nikopoe de mïe mě(u)
spu(s) kŭ au vŭzu(t) ku ωkïi loi kŭ au treku(t) čěle korabïi če štïi ši do(m)nïjata prè
dunŭre ĩ su(s) i pak sŭ štïi kŭ bagŭ den tote ωrašele kŭte [50] de ωmi(n) sŭ ę
fïe ĩn ažuto(r) ĩ korabïi i pak sŭ štïi kumu sěu prinsŭ nešte me(š)šte(r) de(n) c[a]ri
gra(d) ku(m) vorĭ trěče ačěle korabïi la loku(l) čela (st)rimtu(l) če šttïi ši do(m)nïjata
i pa(k) spui do(m)nïetale de lukru(l) lu mahame(t) be(g) ku(m)u amĭ auzit de boęri če sŭntĭ medžïja(š)
ši de dženere mïu negre kumu ęu da(t) ĩpŭratu(l) slobozïe lu mahame(t) beg pre iu iωi va
fi voę pren cěra rumŭněskŭ jarŭ èlĭ sŭ trěkŭ i pa(k) sŭ štïi do(m)nïjata kŭ are
frikŭ mare ši bŭsŭrab de ače(l) lotru de mahame(t) be(g) ma(i) vŭrto(s) de do(m)nïele vo(s)tre
i pa(k) spui do(m)nïetale ka ma(i) marele mïu de če amĭ ĩcele(s) šïeu eu spui do(m)nïetale jarŭ
do(m)nïjata ešti ĩceleptĭ ši ačěste kuvi(n)te sŭ cïi do(m)nïjata la tine sŭ nu štïe
umi(n) mulci ši do(m)nïele vo(s)tre sŭ vŭ pŭzici ku(m) štici ma(i) bine i b[og]ĭ te ve(s)[e]li(t) amï(n)ŭ  
Transcripţie interpretativă după normele ortografice actuale


"Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovannomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. (Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung).

I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.

I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.

I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.

I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

Mişcarea Legionară  

Posted by dantntfcs in , , , ,

              Legiunea Arhanghelul Mihail, numită pe scurt Mişcarea Legionară, a fost o organizaţie naţionalistă din România interbelică. A fost creată la data de 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu. Organizaţia a avut un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit şi antimasonic.
Co-fondatori ai mişcării au fost, pe lângă Zelea-Codreanu, Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă.
În anul 1930 Corneliu Zelea Codreanu înfiinţează o organizaţie anexă a Mişcării Legionare, intitulată Garda de Fier, organizaţie care să cuprindă în rândurile sale orice partid sau grupare, indiferent de adversităţile politice, care doreşte să lupte împotriva expansiunii comunismului din URSS. După aceasta Mişcarea Legionară a fost denumită uneori şi Garda de Fier.
Despre originile mişcării, Neagu Djuvara scrie: "Să nu credeţi, cum spun adversarii Mişcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea Legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste"
Legiunea nu a avut un program politic oficial. În cuvintele lui Corneliu Zelea-Codreanu, "Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe. Aceasta este părerea noastră." Pentru alegerile parlamentare din 1933, însă  "legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit si antioccidental, încât liberalul I. G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviinţă să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier".

Caracteristici

Membrii ML purtau uniforme verzi (ca simbol al reînnoirii, de unde şi denumirea cămăşile verzi) şi se salutau folosind salutul roman. Principalul simbol al mişcării a fost crucea triplă, reprezentând o reţea de zăbrele de închisoare (simbolizând martiriul). I se mai spunea „Crucea arhanghelului Mihail”.
Legiunea s-a diferenţiat de mişcările fasciste ori fascistoide europene contemporane prin importanţa pe care o acorda religiei, ortodoxiei creştine, precum şi prin faptul că majoritatea susţinătorilor săi erau ţărani şi studenţi. Însă, a avut în comun cu diverse mişcări similare, recurgerea la violenţă şi la asasinat politic.
Cu Codreanu drept lider carismatic, Legiunea s-a făcut cunoscută pentru propaganda sa de succes, inclusiv o utilizare bună a spectacolului. Prin marşuri, procesiuni religioase, "miracole", imnuri patriotice, muncă voluntară şi campanii caritabile în zonele rurale, Legiunea îşi făcea cunoscută filosofia, care includea anticomunismul, antisemitismul, antiliberalismul, antiparlamentarismul şi se prezenta ca alternativă la celelalte partide, dispreţuite ca formaţiuni politice corupte şi clientelare.
Aidoma altor mişcări europene fascistoide ale timpului, ML era antisemită şi susţinea teza existenţei unei „agresiuni rabinice împotriva lumii creştine”, care ar fi luat forme precum: francmasoneria, freudianismul, ateismul, marxismul, bolşevismul, războiul civil din Spania. Din punctul de vedere al membrilor mişcării, toate aceste idei ar fi avut ca scop subminarea societăţii şi a naţiunii.

Istorie

La 10 decembrie 1933, prim-ministrul liberal Ion Gheorghe Duca a scos Garda de Fier în afara legii. Membrii Gărzii au ripostat la 29 decembrie prin asasinarea premierului Duca în gara din Sinaia.
În alegerile din 1937, Legiunea a fost al treilea partid după Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc, obţinând 15,5% din sufragii. Regele Carol al II-lea se opunea legionarilor şi i-a ţinut în afara guvernului până la abdicarea sa în Septembrie 1940.
Codreanu a fost arestat, închis în aprilie 1938 şi ucis de jandarmi, împreună cu un număr de alţi câţiva legionari, în timpul unei aşa-zise încercări de evadare în luna noiembrie a aceluiaşi an. După toate probabilităţile, nu a existat o atare tentativă de evadare. Codreanu şi ceilalţi legionari deţinuţi este foarte probabil să fi fost executaţi din ordinul regelui Carol, poate şi ca reacţie la asasinarea unei rude a politicianului Armand Călinescu.
În martie 1939, Armand Călinescu a format un nou guvern. La 21 septembrie 1939 a fost asasinat de legionari la Bucuresti, ca act de răzbunare pentru moartea lui Corneliu Codreanu.
În primul an al războiului România a rămas neutră, dar a fost obligată să cedeze teritorii (în urma pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939), asigurările date României de Franţa şi Marea Britanie s-au dovedit fără acoperire deci, apropierea de puterile Axei părea inevitabilă.
La 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu generalul Ion Antonescu, pentru a forma un guvern al "Statului Naţional Legionar", care l-a forţat pe Carol al II-lea al României să abdice în favoarea fiului său, voievodul Mihai. Ajunsă la putere, Legiunea a promulgat legi antisemite foarte dure şi a început o campanie de pogromuri şi asasinate politice. Membrii Gărzii de Fier au pus la cale cel mai mare pogrom din istoria Bucureştiului, în care au fost ucişi peste o sută de evrei, iar zeci dintre aceştia au fost atârnaţi în cârlige la abator şi mutilaţi .[6] Mai mult de 60 de foşti demnitari români au fost asasinaţi în penitenciarul de la Jilava, iar Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu au fost asasinaţi fără să fi fost arestaţi.
În ianuarie 1941, Antonescu a reuşit să zădărnicească Rebeliunea legionară - o încercare de lovitură de stat a legionarilor, Legiunea fiind scoasă de la guvernare. Au urmat trei zile de război civil în Bucureşti. Germania l-a sprijinit pe Antonescu, de la care se aştepta să atragă şi să conducă România în războiul anti-sovietic, păstrându-i pe legionari ca pe o contrapondere, ca pe o ameninţare menită să-i asigure fidelitatea. Horia Sima şi alţi fruntaşi legionari s-au refugiat în Germania (unde au fost cazaţi în lagărele de concentrare Buchenwald, Dachau şi Rostock, având însă libertate de mişcare).