La mai puţin de 3 ani după ce trupele sovietice ocupă România (în 1947), regele Mihai I este forţat să abdice şi e proclamată Republica Populară Română, stat comunist. La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-şi afirme o anumită independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Ceauşescu a devenit preşedintele Partidului Comunist Român în 1965 şi şef al Statului în 1967.

Denunţarea ceauşistă a invaziei sovietice a Cehoslovaciei din 1968 şi o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest, cât şi acasă. Seduşi de politica străină "independentă" a lui Ceauşescu, liderii vestici au fost pe punctul de a se revolta contra unui regim care a devenit la sfârşitul anilor 1970 foarte aspru, despotic şi capricios. Creşterea economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei austerităţi răstălmăcite şi represiunii politice severe. Conducerea lungă de câteva decade a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu a devenit din ce în ce mai cruntă în anii 1980. După prăbuşirea comunismului în restul Europei de Est, spre sfârşitul verii lui 1989, un protest de la mijlocul lui decembrie din Timişoara a crescut într-o revoltă populară răspândită pe întreg teritoriul ţării contra regimului ceauşist. Ion Iliescu a devenit preşedinte pe 22 decembrie.

Ceauşescu a fost arestat imediat, şi, după un proces înscenat, a fost executat împreună cu soţia sa pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de pesoane au fost ucise în luptele de stradă dintre armată şi populaţie. O coaliţie de guvernare improvizată, Frontul Salvării Naţionale (FSN), s-a instalat la putere şi a proclamat restaurarea democraţiei şi a libertăţii. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri nepopulare ale lui Ceauşescu, precum interzicerea avortului şi a contracepţiei, au fost abrogate.

Alegerile parlamentare şi prezidenţiale au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu Partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal, Ion Iliescu, un fost activist comunist, a câştigat 85% din voturi. FSN a primit două treimi din scaunele Parlamentului, a numit un profesor universitar, Petre Roman, ca prim-minstru şi a început reformele pentru o piaţă liberă.

De vreme ce noul guvern era încă format în mare parte din foşti comunişti, anti-comuniştii au protestat în Piaţa Universităţii, Bucureşti în aprilie 1990. Două luni mai târziu, "huliganii" au fost împrăştiaţi brutal de către minerii din Valea Jiului, chemaţi de Preşedintele Iliescu. Minerii au atacat Universitatea, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", precum şi sediile şi casele liderilor opoziţiei. Este clar ca actiunea minerilor a fost orchestrata din umbră de Ion Iliescu si aparatul său represiv. Guvernul lui Petre Roman a căzut la sfârşitul lui septembrie 1991, când minerii s-au întors la Bucureşti pentru a cere salarii mai mari. Un tehnocrat, Teodor Stolojan s-a oferit să conducă un guvern interimar, până la venirea alegerilor.

O nouă Constituţie democratică a fost proiectată de Parlament şi adoptată după un referendum popular. În alegerile naţionale din 1992, Ion Iliescu şi-a câştigat dreptul la un nou mandat, al doilea. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naţionaliste PUNR şi PRM şi fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea 1992-1996 a fost marcată de scandaloase privatizări şi fraude din partea puterii politice de la acea vreme, care au dus practic la înnapoierea economica şi stoparea progresului şi a reformelor necesare la acel moment.

Emil Constantinescu din coaliţia electorală Convenţia Democrată Română (CDR) l-a învins in 1996 pe preşedintele Iliescu, după un al doilea scrutin şi l-a înlocuit la şefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcţie până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNŢCD) şi mai târziu de Mugur Isărescu, dar în alegerile din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) şi Iliescu au câştigat din nou, al treilea mandat de presedinte - fortand constitutia, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.

În 2002, România a fost invitată să adere la OTAN. În acelaşi an, Uniunea Europeană a confirmat sprijinul puternic faţă de scopul ţării de a adera în 2007. Totuşi, mai rămân de efectuat multe reforme de restructurare a economiei, înainte ca România să-şi poată atinge scopul. În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcţia de Preşedinte al ţării, în fruntea unei coaliţii formate din PNL şi PD, alături de UDMR şi PUR (ulterior Partidul Conservator), iar cu funcţia de Prim-ministru al Guvernului României, a fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu. Partidul Conservator s-a retras ulterior de la guvernare. În aprilie 2007, Partidul Democrat a fost scos de la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care fac parte doar miniştri din partea PNL şi UDMR, a depus jurământul la 5 aprilie 2007, fiind sprijinit în Parlament de Partidul Naţional Liberal, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, precum şi de Partidul Social Democrat.

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului şi forţelor poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaţilor de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria şi Bulgaria), România îşi schimbă alianţele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 şi intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.

După trei ani şi două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului şi înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai îşi dă acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor. Participarea României la cel de-al doilea război mondial s-a caracterizat aşadar prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, pierdută, şi cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câştigată. La încheierea războiului, pe planul diplomatic doar participarea de partea Axei a fost luată în cont, şi România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat duşman învins.

Din 1859 până în 1877, România a evoluat de la o "uniune personală" a două principate (Moldova şi Ţara Românească) la un regat condus de un singur prinţ, Carol I de Hohenzollern, care este ales domn al României. În 1877/1878, România îşi obţine independenţa. Prin tratatele de pace din 1878 de la San-Stefano şi Berlin, România obţine a patra sa provincie (Dobrogea de Nord cu judeţele Tulcea şi Constanţa. Carol I este încoronat mai apoi ca Rege al României în 1881. În 1913, Corol I împinge România în al II-lea război balcanic care se va termina prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la Bucureşti din 1913, consfiinţeşte statutul regatului României ca putere regional-balcanică şi totodată aduce României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de Cadrilater, cu judeţele Durostor şi Caliacra. În 1914, regele Carol I moare, rege al României devine Ferdinand I (1914-1927).

După dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală şi de Est, la sfârşitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia şi Bucovina s-au unit cu Regatul României în 1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor, după Unirea realizată de Mihai Viteazul în anii 1599 - 1601, România Mare. După o perioadă de prosperitate şi progres, nemaiîntâlnită până atunci pe teritoriile româneşti, Al Doilea Război Mondial va duce însă la ocuparea Moldovei de peste Prut (Basarabia şi Nordul Bucovinei) de către URSS.

Războiul de Independenţă al României dintre anii 1877-1878 a fost un pas important al României spre unificarea deplină. România s-a folosit de lupta dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus pentru a-şi declara independenţa faţă de cele două mari puteri (puterea suzerană era Imperiul Otoman iar puterea protectoare era Imperiul Ţarist) şi a deveni un actor important în Balcani.

Pe 6-7 august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române. Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru ţara noastră. În octombrie trupele române au luat parte la luptele de la Teliş-Gorni-Dubnik şi Semeraţ-Trestenik; cucerirea Rahovei a reprezentat un succes nemijlocit românesc în noiembrie 1877. La 28 noiembrie armata română cucerea fortificaţiile de la Opanez pentru ca în prima parte a lunii ianuarie, divizia română a II-a infanterie să elibereze vatra românească a Vidinului (A.M.A.E f. 130-335).

Aceasta, împreună cu întreaga Vale a Timocului era strâns legată de România, prin numeroasa sa populaţie românească (vlahă) aflată în contact neîntrerupt de-a lungul timpului şi în pofida tuturor vicisitudinilor istorice cu malul stâng al Dunării, cu patria-mamă. O demonstrează şi primirea pe care Primarul Vidinului şi locuitorii săi au făcut-o armatei române şi principelui Carol, care a fost una extrem de entuziastă. La 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistiţiul care s-a încheiat la Kazanlîc.

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova si Muntenia (sau Tarii Rumânesti), în anul 1859, odata cu alegerea concomitenta ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost obligat sa abdice în anul 1866 de catre o larga coalitie a partidelor vremii, denumita si Monstruoasa Coalitie, din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului.
Unirea nu fusese garantata decât pe parcursul domniei lui Cuza, momentul fiind depasit de introducerea unei case domnitoare straine, de Hohenzollern din ramura catolica.

În secolul al XIII-lea au fost create câteva mici formaţiuni prestatale româneşti, urmând ca abia în secolul XIV să se formeze principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică şi mare parte din Ungaria au devenit provincii turceşti. Moldova, Ţara Românească şi Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană.

În anul 1600, cele trei principate române au fost unite cu succes de voievodul Mihai Viteazul, dar uniunea a fost dizolvată după asasinarea lui Mihai, un an mai târziu, la ordinul generalului Basta. La sfârşitul secolului XVII, Ungaria şi Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfângerea turcilor. Austriecii, la rândul lor, şi-au extins rapid imperiul: in 1718 o importantă parte a Ţării Româneşti, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului (numită Basarabia) a fost ocupată în 1812 de Rusia.

Începând cu secolul VI înainte de Hristos, în regiunea Dunarii de Jos sunt semnalati getii, iar în tinuturile Banat si Transilvania, dacii. În vremea lui Burebista (82-44 î.Hr.), statul geto-dac avea ca hotare: în nord - Carpatii Padurosi, în sud - muntii Haemus (Balcani), în vest - confluenta râului Morava cu Dunarea mijlocie, în est - râul Bug. Dupa moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrama în patru apoi în cinci formatiuni politice.

Unitatea statului dac, este refacuta de regele Decebal (87-106 d.Hr.). Noul stat avea resedinta la Sarmizegetusa, dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, dar era mai bine organizat. Domnia sa reprezinta perioada de apogeu a civilizatiei geto-dacilor, aflata în a doua etapa a epocii fierului (La Tene). Datorita agravarii pericolului roman, care ajunsese la Dunarea de Jos, Decebal poarta doua razboaie cu romanii condusi de împaratul Traian în anii: 101-102 respectiv 105-106. În urma acestor razboaie, Dacia este cucerita si transformata în provincie romana. Începe oficial procesul de romanizare al autohtonilor geto-daci.

Romanizarea reprezinta un proces istoric complex prin care civilizatia romana patrunde în toate compartimentele vietii unei provincii încât duce la înlocuirea limbii populatiei supuse cu limba latina. Factorii romanizarii au fost administratia, armata, veteranii, colonistii, urbanizarea, religia, dreptul si învatamântul în limba latina. Impactul asupra autohtonilor, al acestor factori, a fost asimilarea, în mod constient, a civilizatiei romane

             Românii sunt o naţiune care vorbeşte limba română (limbă romanică) şi care trăiesc în centrul şi estul Europei. Acest teritoriu este locuit din mileniul 2 înainte de Hristos, de triburile indo-europene ale tracilor. Cel mai vechi indiciu referitor la existenţa numelui de "român" ar putea fi conţinut de Cântecul Nibelungilor: "Ducele Ramunch din ţara Valahilor/cu şapte sute de luptatori aleargă în întâmpinarea ei/ca pasarile sălbatice, îi vedeai galopând". “Ramunch” ar putea fi o transliteraţie a numelui “Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor.

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de “român” cunoscute în mod cert sunt conţinute în relatări, jurnale şi rapoarte de călătorie redactate de umanişti renascentişti din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimişi ai Sfântului Scaun, au călătorit în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că românii ("Valachi") "se numesc romani". Francesco della Valle scrie în 1532 că românii "se denumesc romani în limba lor". Mai departe el citează chiar şi o scurtă expresie românească: "Sti rominest ?". După o călătorie prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înşişi “români” ("romanesci"). Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova , Ţara Românească şi cea mai mare parte a Transilvaniei, “ se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba “româneşte”, adică romana”.

Contextul intern şi internaţional al instaurării regimului antonesciano-legionar. În vara anului 1940, Europa trăia sub impresia victoriei germane pe frontul de apus, care dusese la îngenuncherea Franţei şi a "Ţărilor de Jos" (Belgia, Olanda, Luxemburg). România era izolată, astfel, de aliaţii săi tradiţionali - Anglia şi Franţa - şi suferise, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, grave atingeri ale suveranităţii naţionale prin rupturile teritoriale - Basarabia, nordul Bucovinei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul - care mutilaseră cumplit fiinţa naţională. Practic, Romănia Mare nu mai exista. Potenţialul său economic şi militar interesa însă, în mod deosebit, guvernul de la Berlin, din perspectiva extinderii războiului în Europa de Est şi Sud-Est.
Pe plan intern, se manifesta o intensă activitate a dreptei politice, şi în special a Gărzii de Fier, încurajată de succesele repurtate de trupele naziste şi de profunda criză de autoritate cu care se confrunta statul după tragicele cesiuni teritoriale. Era absolut necesară, în acelaşi timp, o guvernare de mână forte care să garanteze frontierele ţării şi să pregătească refacerea unităţii naţionale, salvând, astfel, fiinţa statului român. Acestor cerinţe le-a corespuns, cu mijloace adecvate timpului în care a trăit şi activat, personalitatea generalului Ion Antonescu1 .
La 1 septembrie 1940, luliu Maniu s-a întâlnit cu Ion Antonescu, la Ploieşti, şi a discutat cu acesta înlăturarea regelui Carol al II-lea şi formarea unui cabinet de coaliţie. Tratativele au continuat în zilele următoare şi cu conducătorii liberali şi şefii legionarilor în vederea constituirii unui guvern de "uniune naţională". Paralel, legionarii au întreprins atacuri asupra instituţiilor de stat şi a unităţilor militare, soldate cu victime.
La 4 septembrie 1940 orele 12, Ion Antonescu a fost însărcinat de regele Carol al II-lea cu formarea noului guvern. În ziua următoare, acesta a suspendat Constituţia şi a dizolvat Corpurile legiuitoare după ce, la cererea generalului, de acord cu legionarii, sub presiune şi ameninţare, regele i-a conferit puteri depline în dimineaţa zilei de 5 septembrie, orele 3:50, ceea ce a dus la modificarea regimului politic. Cu sprijinul unor adjutanţi regali şi comandanţi militari, beneficiind şi de concursul ministrului Germaniei la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, Ion Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea să abdice. Regele, după o serie de consultări cu unii apropiaţi Valer Pop, Mihail Manoilescu, A.C. Cuza, Gheorghe Brătianu- şi după obţinerea unor garanţii că putea pleca nestingherit, a abdicat în dimineaţa zilei de 6 septembrie (orele 6:10) şi, ulterior (7 septembrie, orele 3), a părăsit ţara cu o serie de bunuri ale patrimoniului naţional, precum o parte a colecţiei de tablouri pe care Carol I o lăsase moştenire statului român.
La 6 septembrie i-a succedat la tron fiul său, Mihai I, care a depus jurământul în prezenţa lui Ion Antonescu, a Patriarhului Nicodim şi a lui Gheor-ghe Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Dispunând de "puteri depline", generalul a devenit însă depozitarul celor mai importante prerogative de conducere a statului, intitulându-se "Conducător al statului". El s-a bucurat de puteri deosebite, nefiind răspunzător în faţa vreunui for politic. Aflat într-o clară poziţie de inferioritate în ierarhia politică, regele mai păstra doar unele atribuţii simbolice, ca: numirea primului ministru (preşedinte ai Consiliului de Miniştri), comanda oştirii, conferirea de distincţii, baterea de monedă, acordarea graţierii şi a amnistiei, numirea de ambasadori. Prin aceasta, se vedea în mod deschis dorinţa generalului de a ţine sub control instituţia monarhică, chiar dacă, din considerente politice, el s-a pronunţat pentru menţinerea ei, şi partidele politice.
Noul guvern reflecta raportul de forţe politice din ţară, între general şi Garda de Fier. Încercarea lui Ion Antonescu de a colabora cu conducătorii Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc a eşuat, căci partidele politice au refuzat să se asocieze unui regim autoritar. În consecinţă, s-a constituit un guvern al dictaturii legionare, fără amestecul armatei, în care adepţii lui Horia Sima deţineau vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri, portofoliul externelor, lucrărilor publice, muncii, educaţiei naţionale şi cultelor. S-a inaugurat un condominium de putere între Ion Antonescu şi legionari, în care cei din urmă au dorit mereu să-şi sporească puterea, iar primul a considerat "alianţa" ca ceva temporar, sortit eşecului încă de la început.
La 14 septembrie 1940 România s-a proclamat "stat naţional-legionar", în care Garda de Fier, ca o agentură teroristă în serviciul Germaniei şi influenţată de teoria corporatismului italian, a dezvoltat, în chip demagogic, teoria utopică a "purificării" vieţii politice printr-o "revoluţie naţională". La 14 noiembrie, I. Antonescu a întreprins o vizită în Italia, iar peste o săptămână în Germania, unde a semnat, la 23 noiembrie, protocolul de aderare a României la alianţa puterilor fasciste sau Pactul Tripartit. Se poate aprecia că actul aderăiii a încheiat apropierea României de Reichul nazist, proces declanşat de pactul sovieto-german din august 1939, de consecinţele sale imediate pentru România. Ion Antonescu a ales, astfel, din cele două rele - Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă, pe cel pe care îl considera mai putin rău pentru binele ţării: în 1940, Reichul nazist era singura putere europeană care putea sprijini România în faţa ameninţărilor şi agresiunii sovietice.
Totodată, el a cerut lui Hitler să trimită în România o misiune militară germană, reînnoind solicitările mai vechi ale fostului rege Carol. Scopul acesteia era de a asigura securitatea zonei Văii Prahovei, ale cărei rezerve petroliere erau foarte importante pentru maşina de război nazistă şi pentru pregătirea armatei române în perspectiva războiului cu Uniunea Sovietică. În realitate, era vorba de a menţine dominaţia germană în România, şi în Balcani, proces la care concura şi Legaţia Germaniei din Bucureşti, cu un personal tot mai numeros, şi al cărei titular a fost numit, din ianuarie 1941, baronul Manfred von Killinger. Încă din 10 octombrie 1940 se aflau în România peste 22000 militari hitlerişti. Numărul lor a sporit până în primăvara lui 1941 la 500 000, dintre care 130 000 au trecut apoi Dunărea cu prilejul ofensivei trupelor naziste contra lugoslaviei şi Greciei. În aceste condiţii s-a ajuns la o deteriorare a relaţiilor ţării noastre cu Marea Britanie, iar Statele Unite ale Americii au blocat fondurile româneşti în băncile americane, pe motiv că România era "o ţară ocupată".
Principalele direcţii ale politicii interne, contradicţiile dintre Ion Antonescu şi legionari. Dictatura legionară a promovat o politică profund antidemocratică, de teroare, lichidând, de fapt, şi ultimele drepturi şi libertăţi democratice. S-au creat detaşamente speciale ale poliţiei legionare. În octombrie 1940, pe lângă marile întreprinderi s-au numit comisari de românizare. Încercând să-şi consolideze puterea, legionarii au vrut să preia în ţară conducerea prefecturilor şi primăriilor. Jafuri şi crime, masacre, exproprieri forţate, răfuieli sângeroase cu foşti adversari politici, susţinători ai guvernării carliste, o legislaţie reacţionară au marcat această perioadă. În acelaşi timp, Ion Antonescu a luptat pentru controlul exclusiv al puterii politice. El s-a străduit permanent de a slăbi poziţia instituţiei monarhice, pe care a dorit să şi-o subordoneze pentru a o manevra mai uşor. Pentru aceasta, i-a impus regelui să-şi petreacă mai mult timp la reşedinţa de la Sinaia, întreprins anchete asupra foştilor demnitari ai lui Carol al II-lea şi a averii lor, unora fixându-le domiciliu obligatoriu, a încercat să impună modificarea regulamentului de funcţionare a Casei Regale şi schimbarea personalului acesteia.
În 26/27 noiembrie 1940 legionarii s-au dedat la crime înfiorătoare. Au avut loc asasinate la Jilava, unde au pierit 65 deţinuţi politici: politicieni şi militari, colaboratori ai regelui Carol al II-lea, mulţi implicaţi în represiunile contra legionarilor - precum generalii Gheorghe Argeşanu (fost prim-ministru), Gabriel Marinescu, Gheorghe Bengliu, fostul ministru Victor Iamandi - în pădurile Vlăsiei, Balota, Prefectura Poliţiei din Bucureşti. Sub gloanţe au căzut şi economistul Virgil Madgearu, ucis în pădurea Snagov, şi savantul de reputaţie internaţională, de fapt, cel mai mare istoric al românilor, Nicolae lorga, executat la marginea şoselei, în comuna Strejnic. Şi toate acestea pe un fond general de înfricoşare a opiniei publice. Au luat totuşi o poziţie critică unii oameni politici, membri ai Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc.
Perioada regimului legionar-antonescian nu a fost lipsită de contradicţii între protagoniştii scenei politice - generalul şi legionarii - ambii socotind, în numele unor concepţii ideologice totuşi diferite, alianţa temporară, şi doar un pas către controlul exclusiv al puterii. Adept al ordinii publice şi patriot, Ion Antonescu era nemulţumit de violenţele şi crimele legionarilor. Apropierea sa de Germania nazistă, - generalul fiind ca formaţie anglofil - urmărea doar garantarea frontierelor ţării, a refacerii integrităţii teritoriale naţionale, şi a afirmării suveranităţii României, prin anularea Dictatului de la Viena, problemă pe care, de fapt, a ridicat-o în toate întâlnirile cu Hitler. Convins de rolul nefast al Gărzii de Fier, Ion Antonescu a luptat, de la sfârşitul lui decembrie 1940, pentru eliminarea acesteia din viaţa politică. În schimb, legionarii, puşi pe jaf şi pe corupţie, îi reproşau generalului că menţine vechii oameni politici şi chiar unele forţe politice compromise în colaborarea cu regele Carol al II-lea. Confruntarea între cele două poziţii a luat forma încercării supreme a legionarilor de a cuceri puterea politică prin rebeliune.
 Rebeliunea legionară din ianuarie şi consecinţele sale. Intensificarea violenţelor legionarilor şi faptul că aceştia deveneau tot mai indezirabili în ochii opiniei publice l-au determinat pe Ion Antonescu, încă din decembrie 1940, să ia primele măsuri contra Gărzii de Fier. Astfel, a ordonatdesfiinţarea poliţiei legionare şi a instituit pedeapsa cu moartea pentru instigarea la rebeliune. Legionarii, profitând de complicitatea şefului poliţiei secrete germane, Heinrich Himmler, s-au înarmat, pregătindu-se pentru confruntarea decesivă.
La 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a plecat la Berlin, unde i-a cerut lui Hitler să-i dea mână liberă pentru a restabili situaţia. La doar două zile, Nicolae Pătraşcu, secretarul general al mişcării legionare, a proclamat ruptura totală cu Antonescu, iar legionarii au trecut la organizarea de detaşamente paramilitare şi la baricadarea în sedii. Reîntors din Germania, Ion Antonescu a decis desfiinţarea comisiilor de românizare, destituirea ministrului legionar de interne, generalul Constantin Petrovicescu, şi a lui Alexandru Ghica, directorul general (legionar) al Poliţiei.
Între 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat la Bucureşti şi în ţară o rebeliune, având asentimentul tacit al Reichului. Au avut loc jafuri, crime, masacre. Au fost devastate 3 400 de imobile şi de instituţii. Oameni nevinovaţi, persoane civile, soldaţi şi ofiţeri - în total 1 000 persoane - au căzut sacrificiu fanatismului unor oameni însetaţi de putere. Au fost provocate, în întreaga ţară, daune în valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemulţumit profund opinia publică din ţara noastră. Explozia de ură a legionarilor i-a compromis însă în ochii Germaniei. Hitler pregătea războiul în Răsărit şi avea nevoie de linişte în România. De aceea el a fost de acord cu intervenţia armatei române la ordinul lui Ion Antonescu, ceea ce a dus la înfrângerea rebeliunii legionare. Aceasta nu a împiedicat însă pe hitlerişti să accepte plecarea, în Germania, a circa 700 de legionari în frunte cu Horia Sima. Ei vor fi mereu o monedă de şantaj în raporturile cu Ion Antonescu. Circa 8 000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse.
La finele lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu era singurul stăpân al scenei politice româneşti. S-a format un guvern de tehnicieni şi militari, care reprezenta o dictatură, pusă în serviciul războiului şi contra regimului bolşevic de la Răsărit.

Din scrisoarea generalului Ion Antonescu către Horia Sima, la 15 ianuarie 1941:

"Nu am reuşit să mă fac ascultat. Din contră dezordinile s-au înmulţit şi s-au agravat, şi cu acte de insubordonanţă în stat comise de acei care fiind numiţi de dv. se ştiu acoperiţi şi susţinuţi de dv.
Într-adevăr, orice măsură de ordine pe care am luat-o nu a fost executată. Noţiunea disciplinei de stat a dispărut. Fiecare procedează cum vrea şi judecă cum vrea...
Dar opinia aceasta publică pe care eu o respect şi vreau s-o satisfac se revoltă când constată că legionarii... comit astăzi acte în profit personal.
Nu pot îngădui această procedare fiindcă mă dezonorează şi-mi atrage şi răspunderi personale, prin faptul că nu iau măsuri în contra vinovaţilor...
Vreţi să mergeţi astfel înainte, mergeţi singuri, dar nu cu generalul Antonescu...
El a intrat în arena politică pentru a salva ţara, nu pentru a o duce la un dezastru şi mai mare...".

Ion Antonescu (1882-1946) a fost om politic şi militar. A îndeplinit funcţii importante - şeful secţiei Operaţii de la Marele Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, ministru de război. Fire dârză şi hotărâtă, a criticat corupţia şi afacerile veroase ce domneau în rândurile camarilei regale şi a intrat în conflict cu Carol al II-lea, care i-a fixat domiciliu forţat la mănăstirea Bistriţa. După numirea sa la conducerea statului, prin întreaga politică pe care a desfăşurat-o, până la 23 august 1944, a fost şi rămâne o personalitate controversată.

Prima provincie care s-a unit cu patria-mamă a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării până la despărtirea de statul multinaţional în care au fost înglobate. În 1917 s-a constituit în provincie Partidul National Moldovean, ce a coordonat mişcarea de eliberare naţională. În acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul "Cuvânt Moldovenesc".

Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a anunţat autonomia Basarabiei. Preşedinte al sau a fost ales loan Inculeţ. În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile destrămării unitaţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, pericolul întreruperii legăturilor între guvernul de la laşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei, au creat noi agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarie 1918, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, reiaţiile diplomatice cu România.

În ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina. Complet izolată, Republica Moldovenească şi-a proclamat, la rândul său, la 4 februarie 1918, independenţa. La 27 martie/9 aprilie 1918 ,Sfatul ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor - 138 deputaţi - a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Desfăşurarea primei conflagratii mondiale a adâncit şi criza de structură a regimului dualist austro-ungar şi a impus rezolvarea situaţiei provinciilor locuite de către români, şi anume, Bucovina şi Trsnsilvania. Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind înrolati în armata austro-ungară, ceea ce a agravat suferinţele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta naţională s-a radicalizat în provincie, în condiţiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale. Numeroşi ostaşi români din fosta armată austro-ungară, căzuţi prizonieri în Rusia, s-au înrolat în detaşamentele de voluntari care susţineau lupta pentru unitate natională. La 27 mai/8 iunie 1917 a sosit la laşi primul detaşament de voluntari transilvăneni şi bucovineni.

Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când Austro-Ungaria, practic, se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultimă soluţie de salvare, a Bucovinei la Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu intervenţia armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi lancu Flondor, s-a convocat, în aceste condiţii, la 14/27 octombrie 1918, o Adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. Aceasta a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români, din Austro-Ungaria, acum, practic prăbuşită. S-a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu National. Lider politic a fost ales lancu Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de orice ingerinţă, voinţa de a se uni cu Ţara. Intervenţia trupelor ucrainene l-a determinat însă pe Flondor să ceară sprijinul armatei române.

În atari împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, şi anume, al reprezentanţilor românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor. Românii constituiau marea majoritate a participanţilor. La propunerea lui lancu Flondor, care a prezidat lucrările Congresului, s-a votat, cu o majoritate zdrobitoare, "unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României". Reprezentanţii celorlalte populaţii au recunoscut şi acceptat hotărârea românilor.

În Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins să se radicalizeze o dată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea trupelor române în Transilvania, în vara lui 1916, a fost salutată cu entuziasm de către români. Numeroşi tineri au căutat să se înroleze în armata română. După retragerea unităţilor militare, urmare a necesităţilor campaniei de la sudul Dunării, autorităţile maghiare au dezlănţuit o campanie de reprimare a mişcării naţionale româneşti. S-au făcut rechiziţii, internări în lagăre, s-a trecut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. În aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda interdicţiilor pronunţate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de protest, între 1916 şi 1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara. În condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unităţile militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul "Adevărul". În ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg Imperiul, puternice greve generale.

În acelaşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor, deoarece mai existau, încă, mulţi oameni politici occidentali, în S.U.A. şi Marea Britanie, care cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia, S.U.A., Italia, Suedia, între alţii, Take lonescu, Simion Mândrescu, loan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă şi cărţi, au avut loc conferinţe şi manifestaţii, s-au făcut intervenţii în parlamente, s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918 a avut loc la Roma, Congresul popoarelor asuprite din tmperiul Austro-Ungar, la care au participat din partea românilor Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu. G.G. Mironescu. S-a decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite din dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, care publica ziarul "La Roumanie".

În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat, astfel, activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a adoptat, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama "independenţa naţiunii române" din cadrul dublei monarhii. În acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a făcut ultima încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul "Către popoarele mele credincioase", în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar Declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. S-au desfăşurat, de asemenea, numeroase actiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.

Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile româneşti, denumite Sfaturi, care au dispus de sprijinul militar al populaţiei româneşti prin intermediul gărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror provocări ale fostelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.) din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român - Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazâr şi şase ai Partidului Social Democrat - loan Flueraş, Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, losif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.

Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Între 13-15 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegaţiei conduse de Karolyi. Trecându-se la preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării populare documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-lulia.

Adunarea naţională de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1228 delegaţi aleşi şi peste 100000 oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti. Într-o atmosferă de puternic entuziasm poputar, prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea "acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România". Rezoluţia Unirli prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat, şi anume, Marele Sfat Naţional care a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba-Iulia a consfinţit pe vecie, prin votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.

  Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc a recunoscut, la Mediaş, actul de la 1 decembrie 1918. în acelaşi sens, s-au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti (ianuarie 1919), CongresulşvabHorde la Timişoara (august 1919), ConsiliulNaţional Maghiar de la Târgu Mureş. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese exprimată încă de la finele anului 1918. într-un manifest din 3 noiembne 1918 se sublinia că: "Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie. Ş/ noi ne considerăm o naţiune reînnoită, o forţă acum eliberată pe ru/ne/e monarhiei. Ne trezim uşurati la conştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupriiii. Să trâim unullangă altul în pace...". Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de unire a românilor şi Consiliul Dirigent, permanentele amenintări proferate de Bela Kun la adresa României reîntregite, ca şi atacurile armate'i maghiare împotriva românilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august 1919, armata română, înfrângând fortele maghiare, a pătruns în Budapesta.

Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al actiunii românilor înşişi. S-a creat astfel un cadru favorabil dezvoltării societătii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.

Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile seculare ale românilor de a vieţui într-un singur stat. Ea a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. De asemenea, au contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de oameni politici precum: regele Ferdinand, lonel Brătianu, luliu Maniu, lon Nistor, Take lonescu, lon Inculeţ, Nicolae lorga şi mulţi alţii. În noul cadru istoric de după anul 1918 s-a accelerat ritmul de dezvoltare şi modernizare al societăţii româneşti, ceea ce a conferit trăinicie statului naţional. Suprafaţa ţării a sporit de la 137 000 km2 la 295 049 km2, populaţia de la 7 250 000 locuitori, înainte de 1918, la 18 052 896 locuitori, la recensământul din 1930. Au marcat creşteri importante, între altele, suprafaţa arabilă de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, suprafaţa acoperită cu păduri - de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4300 km la 11 000 km. A avut loc integrarea deplină, social-economică şi politică, a noilor teritorii unite cu patria-mamă, un progres economic real şi eficient, aplicarea unui program democratic de propăşire a ţării.

Modificarea fundamentală a structurii instituţionale şi economice, după reformele din 1921-1923, s-a tradus prin lărgirea masivă a cadrului vieţii social-politice, mutaţii în ceea ce priveşte echilibrul social de forţe. S-a făurit, în acelaşi timp, o lume a contrastelor, în care ţărănimea, ce reprezenta majoritatea populaţiei, trăia relativ greu, mai ales din gospodăriile proprii, iar Bucureştiul a devenit "Micul Paris", principala capitală din sud-estul Europei, un oraş modern, aliniat standardelor urbanismului internaţional.

Într-un cadru general de evoluţie a întregii societăţi au apărut şi fenomene noi, precum corupţia, arivismul şi, foarte rar, violenţa, au avut loc conflicte sociale. Degradarea poziţiilor forţelor conducătoare a făcut loc manifestărilor de extremă stângă şi dreaptă în societate, cu efecte, din perspectivă istoncă, negative. Pe plan internaţional, România s-a afirmat ca un factor cu iniţiativă diplomatică, cu o conduită exemplară, în sensul menţinerii păcii şi securităţii europene, contra politicii de revizuire a tratatelor de pace, a oricărui atentat la adresa statu-quo-ului teritorial. În noile condiţii internaţionale din deceniul al patrulea al secolului nostru, marcate de ascensiunea fascismului, a tendinţel către autoritarism, promovată de regele Carol al 11-lea, România Mare s-a dezmembrat,în vara anului 1940, sub loviturile de forţă ale puterilor totalitare, democraţia făcând loc regimurilor totalitare.

"În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove,
În puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor,
de azi înainte şi pentru totdeauna
se uneşte cu mama sa România.
Această unire se face pe următoarele baze:
1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român;
2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, ca un organ împlinitor şi administraţia proprie; 3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor;
c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale, prin Organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern; 4. Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale;
5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările minoritătilor din Basarabia;
6. Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia; 7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român; 8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proportional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constituţie..."

"Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotareldr acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei tări, umăr la umăr cu fratii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferintele unei acârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate cămpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferintă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat national unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea Romăniei şi a puternicilor şi nobililor ei aliati s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.
Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
în numele Suveranitătii naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României".

"I. ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT Şl TARA UNGUREASCĂ, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-lulia, în 1 DECEMBRIE 1918, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI Şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. ADUNAREA NAŢIONALĂ rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român Adunarea Naţională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.
Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării, în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală.
Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidel comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o poate munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din apus.
IV. Adunarea naţională dă expresie voinţei sale ca, congresul de pace să înfăptuiască comunitatea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi de jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea natiunilor subjugate până aci în monarhia austro-ungară, anume naţiunile: ceho-slovacă, austro-germană, jugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut să se aducă la cunoştinţă tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea Naţiunii Române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresie mulţumirii şi admiraţiunii sale tuturor puterilor aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea Română, oricând şi pretutindeni, faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii".

În ziua de 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat Basarabia de Sud, după ce autorităţile române se retrăseseră din cele trei judeţe - Ismail, Cahul şi Bolgrad. "Totul s-a petrecut în cea mai deplină ordine". În felul acesta, se făcuse primul pas "pentru îndeplinirea dispoziţiunilor Tratatului de Pace de la Berlin".
Duminică, 8 octombrie, a avut loc intrarea solemnă a trupelor române victorioase în capitala ţării, Bucureşti. Întreaga procesiune, pornită de la bariera Herăstrău, a fost grandioasă. La rondul al doilea de la Şosea fusese ridicat un mare Arc de Triumf - menit a indica "începutul căii de intrare a trupelor în Capitală". În amintirea faptelor de eroism în războiul independenţei, se schimbaseră denumirile unor artere centrale ale Bucureştilor. Strada principală (Podul Mogoşoaiei) luase numele de Calea Victoriei, alte străzi se numeau Griviţa, Plevna, Smârdan, Rahova.
În zilele următoare au început pregătirile în vederea unirii Dobrogei cu România. La 15 octombrie a fost promulgată o lege prin care se puneau la dispoziţia Guvernului un milion de lei pentru "luarea în stăpânire a Dobrogei şi pentru primele organizări din acea provincie".
Delegaţia română pe lângă comisia europeană ce trebuia să fixeze frontiera româno-bulgară, era alcătuită din Mihail Pherekyde, delegat civil, şi din coloneii Slăniceanu, Arion şi Fălcoianu.
La Palat, Domnitorul stabilea, cu ministrul de război, generalul Alexandru Cernat, dispoziţiunile pentru ocuparea militară, în primă etapă, a Dobrogei. O întreagă divizie de trupe urma să fie concentrată la Brăila, gata să înceapă marşul (de data aceasta paşnic) peste Dunăre.
I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu au pornit-o, prin Călăraşi, spre Silistra, unde urmau să întâlnească pe membrii comisiei europene rizaţi să stabilească noua fruntarie dobrogeană. De acolo, Kogălniceanu îşi continua drumul la Galaţi, unde trebuia să reprezinte România la întrunirea Comisiei Europene a Dunării. 
La 28 octombrie, prim-ministrul Brătianu comunica Principelui Domnitor, la Bucureşti, că fusese fixat de către comisia europeană primul punct al frontierei româno-bulgare, la "distanţă de 800 metri spre răsărit de porţile Silistrei", astfel că "poziţia dominantă Arab-Tabia cade în partea României".

Rusia îşi exprima dorinţa ca dispoziţiile Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877 să fie deja extinse şi asupra Dobrogei româneşti. Guvernul român a răspuns, fireşte, că acest lucru va fi acceptat numai după preluarea provinciei sud-dunărene.
Rămânea lucru stabilit ca Domnitorul României să participe în persoană, în fruntea armatei, la luarea în stăpânire a Dobrogei. 
Într-un Consiliu de Miniştri, prezidat de Domnitor, la 10 noiembrie 1878, s-au fixat "normele pentru luarea în stăpânire a Dobrogei". Pe de altă parte, s-a stabilit ca ministrul Kogălniceanu să comunice consulului rus la Bucureşti că Guvernul român trebuie să intre în stăpânirea Dobrogei înaintea deschiderii Parlamentului, mai cu seamă că "fără Parlament nu se putea încheia o nouă Convenţie de trecere a trupelor ruse prin teritoriul românesc".
Urmare a acestor ferme demersuri diplomatice, la 12 noiembrie, seara, sosea noutatea că "cererile româneşti au fost admise de Guvernul imperial" şi că "s-a dat ordin autorităţilor ruseşti din Dobrogea să predea administraţia în mâinile românilor". Concret, ministrul rus Giers expediase baronului Stuart, la Bucureşti, telegrama următoare: "... Neavând în vedere decât stricta executare a Tratatului de la Berlin, fără nici un gând ascuns şi presupunând că Guvernul român are acelaşi sentiment, consimţim la amendamentul propus de Kogălniceanu (intrarea în vigoare a dispoziţiilor Convenţiei din 4 aprilie şi pentru Dobrogea numai după ce România lua în posesie respectiva provincie). Informează pe Belozeskovici că poate să procedeze la remiterea Dobrogei".
Tot în acele zile, Domnitorul Carol a primit în audienţă de rămas bun pe generalii ruşi Cerkasov şi Nikitin. Întregul Stat Major al armatei ruse pleca din România, strămutându-şi Cartierul General în Basarabia. Concomitent, se strămuta "şi întreaga linie de etape".
13 noiembrie. Principele Domnitor şi prim-ministrul Brătianu stabileau ultimele dispoziţii pentru intrarea armatei în Dobrogea. Brătianu îl preceda pe Domnitor la Brăila. În urmă, Kogălniceanu şi Principele Carol au redactat Proclamaţia către locuitorii Dobrogei şi Ordinul de zi către armată. Au fost numiţi primii noi prefecţi: la Tulcea - N. Opran, la Constanţa - G. Ghica. Comisar pentru chestiunile trecerii Dobrogei în stăpânire românească a fost numit tot N. Catargiu - "care supraveghease descărcarea afacerilor din Basarabia".
Proclamaţia Domnitorului României către dobrogeni, datată 14 noiembrie 1878, era o afirmare, era o asigurare şi era un îndemn: "Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea - vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân - de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte.
Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă...
Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire.
Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii. drapelul dreptăţii şi al păcii.
În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţiune definitivă. care va ţine seama de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornice poziţia voastră cetăţenească.
Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră".

14 noiembrie. După o noapte de călătorie, fără somn, Domnitorul Carol a ajuns în zorii zilei la Brăila. Aci i se pregătise - deşi în grabă - o frumoasă primire. Erau de faţă I.C. Brătianu, comandantul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea, generalul G. Anghelescu, prefectul judeţului, ofiţeri superiori, primarul în fruntea consiliului municipal al Brăilei; un numeros public manifesta pentru Suveranul României.
In cadrul ceremoniei de rigoare, cu discursuri şi urale din partea gazdelor, Principele Carol s-a adresat spontan asistenţei: "Prima bombă, aruncată asupra Brăilei, a fost semnalul de război; bateriile de la Calafat au răspuns la ea în aceeaşi zi! Prin luptele de dincolo de Dunăre s-a întărit neatârnarea şi mărirea României; azi trecem a doua oară Dunărea, însă în pace şi linişte, spre a lua în stăpânire o ţară pe care armata noastră a câştigat-o prin eroismul său!".
După încheierea acelei scurte festivităţi, Domnitorul a încălecat roibul său preferat şi a mers la locul unde era înşiruită Divizia militară. Pe un timp întunecoas şi umed, cu străzi noroioase, Principele a străbătut oraşul călare în fruntea trupelor, apoi le-a trecut în revistă şi s-a citit Ordinul de zi:
"Soldaţi!
Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte.
Azi veti pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi al locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri.
Soldaţi! În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea şi la dragostea voastră...
Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază.
Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt.
Trăiască România!"
Pe o movilă din apropiere şi în faţa unui altar de câmp, episcopul Dunării de Jos, Melhisedec, înconjurat de clerul său, a oficiat un Te-Deum. Apoi, Principele Domnitor, călare, în fruntea Diviziei, a străbătut centrul oraşului, salutat de miile de brăileni ieşiţi să întâmpine cortegiul.
Trecerea Dunării s-a făcut cu vapoarele. Domnitorul, Brătianu şi alte oficialităţi s-au îmbărcat pe vasul "Ştefan cel Mare".
Încă de dimineaţă flutura steagul românesc pe malul drept al Dunării. Fusese instalată acolo la repezeală şi o staţie de telegraf. De asemenea, erau prezenţi mulţi dobrogeni - mahomedani, români, bulgari - în aşteptarea momentului trecerii Dunării de către trupele române.
Domnitorul şi prim-ministrul Brătianu au debarcat la Ghecet, în uralele noilor supuşi, Principele şi consilierul său preţuit "călcau astfel întâia oară pe o bucată de ţară transdanubiană ce revenea la matca română". De aci, Domnitorul României a urat "drum bun" trupelor, care porneau spre Măcin, cu steagurile tricolore fâlfâinde şi în sunetele imnului naţional.
Principele Carol revenea în Capitală, unde îl aştepta Kogălniceanu cu textul Mesajului Domnesc pentru deschiderea Corpurilor Legiuitoare.
La 15 noiembrie, Comisiunea din Tulcea "îndeplinea în modul prescris predarea administraţiei civile ruseşti din Dobrogea, în mâinile autorităţilor româneşti".
Curând, Guvernul Brătianu-Kogălniceanu - atât de solicitat în cei doi ani trecuţi - a intrat într-o inevitabilă criză ministerială, dar din cu totul alte cauze decât chestiunile Basarabiei şi Dobrogei. Mihail Kogălniceanu a ieşit din Guvern la 25 noiembrie 1878. Vorba lui Schiller -Maurul îşi făcuse datoria, şi de această dată, Maurul putea (trebuia) să plece. Şi a plecat... ministru plenipotenţiar al României la Paris...
I.C. Brătianu şi-a refăcut Cabinetul, în coaliţie cu alte forte şi personalităţi politice, şi s-a aşternut pe guvernare, până în anul 1888, cu o singură mică "vacanţă" de două luni de zile, imediat după proclamarea Regatului (la 14 martie 1881). Iată cum relata Domnitorul Carol scurtul interimat al fratelui Dumitru Brătianu: "Spre marea uimire a Regelui, I. Brătianu îşi dă demisia, motivând-o în mod aşa de stăruitor cu trebuinţa sa de odihnă, încât Regele nu poate să i-o refuze. I. Brătianu propune ca urmaşul său pe fratele său Dumitru Brătianu, ministru la Constantinopol.
Regele primeşte bucuros această propunere, însă spune lui I. Brătianu că îl consideră pe fratele său numai ca înlocuitor că îşi rezervă dreptul de a-1 rechema în curând în capul afacerilor, deoarece e încă departe de a-şi fi împlinit misiunea. E adevărat că contururile exterioare ale Regatului sunt trase, însă opera internă nu este complectă şi Brătianu are mult de lucru pentru dezvoltarea sănătoasă a patriei sale".
I.C. Brătianu a revenit, în adevăr, la conducerea treburilor ţării cu un Guvern care a durat din 9 iunie 1881 până la 22 martie 1888. În aceşti din urmă şapte ani a prezidat cu autoritate şi cu folos procesul consolidării Regatului Român. "Cucerirea Plevnei interne", însă - după una din acele inspirate expresii ale lui C.A. Rosetti - s-a dovedit mult mai anevoioasă. Prea lunga guvernare aduce în adevăr un omagiu de continuitate şi de stabilitate îa administrarea ţării. Însă în mod inevitabil şi expune, compromite, uzează. Din acest punct de vedere, este regretabil că I.C. Brătianu nu s-a retras la timp de la putere. În consecinţă, a trebuit să demisioneze în plină criză internă, cu agitaţii ce cochetau cu războiul civil. Din acest punct de vedere, bătrâneţele i-au fost triste marelui bărbat de Stat Ion C. Brătianu. Fiul său, Ionel, l-a întrecut în strălucire... dar şi în noroc; lui până şi moartea i-a venit la timp, în plină apoteoză, în noiembrie 1927, fiindcă ne este imposibil să ne imaginăm ctitorul României Mari asistând - bătrân şi neputincios - la ravagiile crizei economice, la autorestaurarea lui Carol Caraiman pe Tronul României, la ciopârţirea României în dramatica vară a anului 1940.
Un adversar respectabil al Brătienilor, conservatorul junimist Titu Maiorescu, a facut cel mai reuşit portret în alb şi în negru (cu lumini şi cu umbre) al artizanului Independenţei absolute de Stat şi al Regatului, care a fost Ion C. Brătianu. În Istoria contemporană a României (1866-1900), Titu Maiorescu are aceste două caracterizări antologice. Prima: "Oricâte întâmpinări se pot face şi le-am făcut şi noi în paginile precedente în contra acţiunii politice a Guvernului liberal din acea epocă, meritul lui Ion Brătianu de a fi participat la război şi de a fi provocat proclamarea şi recunoaşterea Regatului, rămân covărşitoare. Numele său este pentru totdeauna împreunat cu cel mai mare eveniment al Istoriei noastre contemporane".
A doua: "Ion C. Bratianu, dominat de simţământul omnipotenţei sale, se arată tot mai rar la Cameră; la atacurile opoziţiei ori nu răspunde deloc, ori răspunde cu violenţă; pe Fleva îl numeşte butoi fără fund, lui Kogălniceanu îi zice că-i dă tot ce cere. Închis în micul cerc al unei camarile de familiari, el se ocupă cu toate amănuntele administraţiei şi devine tot mai insensibil la observările puţinilor membri independenţi din partid, cu cât toţi ceilalţi 1-au deprins la cea mai oarbă supunere...
Şi Ion C. Brătianu tot nu vrea să înţeleagă că venise momentul retragerii, venise de mult. Uitând marele adevăr zis de Bismarck la Versailles în faţa detegaţilor francezi: la patrie veut être servie et non pas dominée, el persistă cu orice preţ la Guvern, şi mulţi din partizani sunt convinşi că Brătianu e ministru pe viaţă".
După Congresul şi Tratatul de Pace de la Berlin (1878), Franţa şi Anglia s-au arătat oarecam dezinteresate de Balcani şi de Orient, România resimţea din plin experienţa dureroasă avută cu marele aliat din războiul de independenţă. În atari situaţii, Guvernul Brătianu, susţinut asiduu de Regele Carol, a început să caute o apropiere de Germania şi, vrând-nevrând, de Austro-Ungaria. Contactele s-au derulat cu încetul, mai întâi în domeniile comerciale, economice şi apoi sub aspect politic. Noua orientare politică presupunea destule inconveniente, şi toate venind dinspre vecina de la nord-vest. Era greu să ajungi la încheierea unei aliante cu Austro-Ungaria, care subjuga nemilos românii din monarhia bicefală. Era anevoios să accepţi semnarea unui tratat cu imperialo-regalii de la Viena şi Budapesta, care în chestiunea Dunării se infiltraseră abuziv, internaţionalizând dupa bunul lor plac navigaţia pe marele fluviu pâna la vărsarea lui în Marea Neagră.
Totuşi, frica de ruşi a păţiţilor prim-ministni Brătianu şi Rege Carol i-a făcut să semneze, la 30 octombrie 1883, Tratatul secret cu Puterile Centrale, grupate în Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Italia). Diplomaţia austro-ungară a încercat atunci să introducă în textul negociat al Tratatului - cu referire expresă la România şi la Austro-Ungaria - "obligaţia de a nu tolera nici un fel de acţiune politică îndreptată împotriva intereselor celuilalt Stat". I.C. Brătianu a protestat, sub motivaţia că ar fi cel puţin imprudent a se exprima o vădită neîncredere tocmai înlr-un tratat de alianţă. Aşa a rămas Tratatul secret de la 1883 fără dispoziţia înşelătoare prin care Austro-Ungaria voia să se asigure că românii de pe ambele versante ale Carpaţilor vor putea fi împiedicaţi să se manifeste întru Unire"Acest Tratat - ferecat în seiful Regelui Carol - a fost reînnoit de trei ori: la 1892, 1902 şi, ultima oară, la anul 1913, în timpul războaielor balcanice. Existenţa Tratatului era bănuită de mulţi, ştiută cu siguranţă de puţini, Însă numai 2-3 prim-miniştri români au avut cunostinţă de conţinutul lui. N-a fost adus în dezbaterea Parlamentului din teama că nu va fi ratificat, fiindcă se ştia că este absolut nepopular.

Alianţa aceasta cu "Centralii" a avut efecte pozitive, în ceea ce priveşte ieşirea tânărului Regat din izolarea diplomatică în care se afla; mai mult, i-a asigurat României o anume preponderenţă în sud-estul european; au fost şi unele beneficii de natură comercială, economică.

Cu toate acestea, consecinţele sale negative au fost mult mai mari. A dus la stagnarea acţiunilor purtate pentru întregirea naţional-teritorială a României, a îngreunat formele şi posibilităţile de ajutorare a românilor asupriţi din monarhia austro-ungară. Liderii naţionali români din Transilvania aşa au şi calificat la început Tratatul - ca pe o primă de încurajare a "hegemoniei maghiare", în detrimentul românilor ardeleni. Presa franceză socotea Tratatul ca pe o crimă de "lèse-nation, gest ignobil de care ar fi putut fi cruţat "nobilul popor român".
Astfel că, în perspectiva timpului atoatejudecălor, Tratatul secret încheiat de România cu Tripla Alianţă apare ca mergând împotriva intereselor naţional-teritoriale şi chiar a curentului unionist al marii majorităţi a românilor. Aşa se face că el a fost total inoperant atât la 1914, când s-a declanşat războiul mondial, cât şi la 1916, când a intrat România în acţiunea pentru întregire naţională.
Dar ce se mai putea cere unei generaţii de oameni politici şi de bărbaţi de Stat care făcuseră, într-o viaţă de om, o revoluţie (1848), o ţară (1859), proclamaseră independenţa absolută (1877) şi făuriseră Regatul Român (1881)? Generaţia Brătianu-Kogălniceanu era la apogeu, mai mult nu mai putea da. Grija, marea lor grijă era să consolideze ceea ce ctitoriseră cu atâta muncă şi cu atâtea sacrificii. Abia după ce Regatul Român devenea puternic şi înfloritor, se putea gândi asupra procesului de unitate naţional-teritorială. Dar porunca aceasta testamentară le era lăsată fiilor şi nepoţilor, cărora le-au trecut mâna norocoasă şi au înfăptuit, la rându-le, România Mare.
Desigur, fuseseră emoţionante şi pline de adânci semnificaţii gesturile românilor transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni de sprijinire a României în războiul independenţei absolute. Simbolul căpitanului bănăţean Moise Grozea, rănit în două rânduri pe câmpui de luptă din Balcani, spunea mult, foarte mult; mai cu seamă că astfel de exemple fuseseră cu sutele. Căpitanul erou Moise Grozea scrisese lui Iacob Mureşanu, la Braşov, aceste profetice cuvinte: a spune ungurilor că nu s-au născut încă turcii care să fie în stare să arunce armata Domnitorului Carol peste Dunăre...; n-o să aibă deci ungurii "plăcerea de-a ne vedea aruncaţi peste Dunăre. Decât aceasta, mai curând ne pot vedea aruncaţi peste Carpaţi". Frumos, foarte frumos spus, numai că momentul Unirii nu venise încă...
Teoretic, Ion Ghica putea să afirme într-o scriere a sa că "la români aspiraţiunea către Unire nu este tendinţă de mărire sau cotropire, ci este spirit de conservare şi de legitimă apărare în contra vecinilor ce-i înconjoară, căci temerea de cotropire şi reducerea lor la o stare de inferioritate şi umilire este încă mare şi le impune datoria de a căuta să devie un Stat puternic, ca să-şi poată apăra cu succes existenţa". Profundă cugetare, în adevăr, pentru anul 1892, dar timpul Marii Uniri nu venise încă...
Regele Carol - cu toate îndemnurile la prudenţă venite din partea tatălui său, Prinţul Carol-Anton, din partea împăraţilor şi cancelarilor occidentali - a sprijinit şi apărat pe cât i-a stat în putinţă drepturile naţional-culturale ale românilor din Austro-Ungaria. I-a îndemnat să facă "mişcarea memorandistă" şi i-a apărat în faţa împăratului Franz Joseph, când cu faimosul lor proces din 1894. Pe unul din liderii mişcării naţionale din Ardeal, moderatul Teodor Mihali, i-a primit în răstimp de 15 ani de 22 de ori în audienţă, dar mai mult decât să-i mărturisească părerea, "convingerea sa intimă că Transilvania se va alipi într-o zi de România, prin împlinirea principiilor de dreptate", şi să-i dea o fotografie cu chipul perechii regale, pe dosul căreia a scris "răbdare şi încredere, 1905" - n-a putut face.
Şi pentru ca să fim şi mai convingători, atunci când susţinem că generaţia de aur a Unirii Principatelor, Independentei şi Regatului îşi rostise în chip exemplar mesajul său, îşi încheiase în triumf misiunea istorică, vom apela la două citate adânc grăitoare din opera lui Kogălniceanu. Primul a fost rostit în şedinţa Parlamentului din 28 septembrie 1878: "... Ce aspiraţiuni o să avem noi, românii? Să le avem peste Carpaţi sau peste Prut? Ar cuteza dl. D.A. Sturdza să îndemne ţării sale o asemenea politică revoluţionară, şi cu asemenea politică credem noi a asigura viitorul patriei noastre? Dumnezeu poate în viitor să plece munţii şi să usuce rîurile, dar noi dacă voim să intrăm şi să trăim în pace în familia statelor europene trebuie să ne rostim în lege de a trăi bine şi liniştit cu vecinii noştri, cu ruşii şi cu ungurii, repudiind orice politică de revendicare peste Prut şi peste Carpaţi".
Al doilea citat este din 1888 şi se află cuprins într-o scrisoare adresată Mureşenilor din Braşov, cu prilejul sărbătoririi semicentenarului "Gazetei Transilvaniei": "Noi, românii din Regat, un minut n-am fost, nu suntem fără a împărtăşi durerile voastre, fără a simpatiza cu sforţările voastre pentru asigurarea naţionalităţii române, acolo unde Dumnezeu şi divul Traian au împlântat-o, căci ştim că atunci, când - dar aceasta nu va fi - când naţionalitatea română ar fi stinsă peste Carpaţi, nici noi, românii de dincoace de Carpaţi nu vom avea propria noastră existenţă naţională asigurată...
Facă Dumnezeu şi energia voastră, ca jubileul de 100 de ani să se serbeze în mijlocul unei naţiuni fericite, adică ajunse la culmea împlinirii dreptelor sale aspiraţii".
Astfel numea imperativele timpului său omul politic şi istoricul Mihail Kogălniceanu. Ceea ce nu înseamnă că un bărbat politic şi un gânditor de talia lui Kogălniceanu n-a întrevăzut Marea Unire a tuturor românilor, n-a luat atitudine dârză împotriva nedreptăţilor de care aveau parte românii de peste Carpaţi, că n-a amendat cu toată severitatea politica duplicitară a unor oportunişti ca D.A. Sturdza, în problema naţională. A protestat, a criticat, a apărat. Dar atât. La zenitul unei vieţi glorioase, generaţia lui Kogălniceanu şi Brătianu nu mai putea decât să facă gestul frumos al schimbului de ştafetă către generaţia următoare, tânără şi mai norocoasă, căreia i-a fost dat să realizeze visul visurilor: Unirea cea mare şi veşnică.
Când, la 1912, a apărut conflictul din Balcani, s-a văzut dintr-o dată deosebirea de vederi, de metodă şi de temperament dintre generaţii. Regele Carol I şi prim-ministrul Titu Maiorescu făceau paşii mărunţi, prudenţi şi şovăielnici ai frumoşilor părinţi albiţi de grijile ţării, ţintind timid la întregirea României în direcţie exact opusă decât o faceau noii protagonişti ai vieţii politice româneşti, în frunte cu providenţialul lon I.C. Brătianu Bătrânul Rege şi venerabilul său consilier se nevoiau să rectifice o fruntarie în Dobrogea, ce l-a făcut pe P.P. Carp să observe cu ironie că el are pământ mai mult pe moşia de la Ţibăneşti decât fâşia dobrogeană obţinută de fostul său prieten Maiorescu. Pe când Ionel Brătianu lansa la 8 septembrie 1913 faimoasa Scrisoare-Program a marilor reforme agrară şi electorală şi dădea semnalul acţiunii naţionale pentru întregirea României.