Nicolae Bãlcescu s-a nãscut la Bucureºti, la 29 iunie 1819 într-o familie fãrã avere. Tatãl sãu moare în 1825 când Nicolae avea vârsta de 6 ani. La vârsta de 7 ani, Nicolae începe sã înveþe limba greacã acasã. În 1832, la 12 ani îl gãsim pe bãncile colegiului Sf. Sava, unde îºi aratã pentru prima datã vocaþia pentru studiul documentelor.
În 1838 se înroleazã în armatã, primind gradul de iuncher. Aici iniþiazã un curs pentru a-i învãþa pe ostaºi scrisul, aritmetica ºi geografia.
În octombrie 1840 Nicolae Bãlcescu este arestat sub acuzaþia de complot împotriva domnitorului Alexandru Ioan Ghica, alãturi de Dumitru Filipescu, Eftimie Murgu ºi alþii. Judecarea acestora s-a fãcut cu dovezi false ºi uzând de mijloace infame. Rolul lui Bãlcescu în acest complot nu a fost unul principal. El primeºte doar 3 ani de închisoare, din cauzã cã era minor (certificatul sãu de naºtere era greºit, data naºterii fiind 1821, în loc de 1819). Pedeapsa va fi ispãºitã la Mãrgineni, unde sãnãtatea sa va fi afectatã de condiþiile din închisoare.
În anul 1843 este eliberat. Tot în acest an Bãlcescu înfiinþeazã împreunã cu Ghica ºi Tell societatea ‘‘Frãþia’’, o societate secretã cu program revoluþionar, acoperitã de societãþi literare.
În 1844 debuteazã în literaturã cu opera “Puterea armatã ºi arta militarã de la întemeierea principatului Român pânã acum”, care a avut un mare succes. În paralel cu activitatea literarã, Bãlcescu face cãlãtorii în Moldova ºi Transilvania, în scopul unor schimburi de idei cu revoluþionarii de acolo. În 1845 este ales secretar la Asociaþia Literarã a Tinerilor Bucureºteni.
În anul 1846, de frica unui conflict cu autoritãþile din cauza articolelor sale în revista “Magazin”, pleacã în Europa. Bãlcescu strãbate Europa ºi se stabileºte la Paris în 1846 unde înfiinþeazã “Societatea Studenþilor Români”. Tot acum ºi aici apare ideea scrierii unei monografii a lui Mihai Viteazu, motivând astfel aspiraþiile revoluþionarilor din acea vreme.
În 1847, la îndemnul medicilor pleacã în Italia urmând sã revinã înapoi în Franþa odatã cu izbucnirea revoluþiei din 1848 (el îi trimite lui Vasile Alecsandri o bucatã de catifea din tronul regelui Ludovik Philip). În aceastã situaþie el convoacã la 20 martie o adunare a moldo-românilor în care se hotãrãºte întoarcerea acestora acasã ºi declanºarea revoluþiei în Principatele Române. Deºi Bãlcescu a dorit izbucnirea revoluþiei cât mai repede, respectiv 11 aprilie, el a fost combãtut de fraþii Brãtianu, care au dorit aºteptarea consimþãmântului lui Lamartin.
El este autorul articolului 13 prin care se dorea dezrobirea ºi împroprietãrirea þãranilor. În timpul celor 3 luni de putere, Bãlcescu, devine ministru de Externe apoi secretar, însã nu reuºeºte sã-ºi impunã punctele de vedere. El va susþine votul universal, va înfiinþa comisia pentru propagandã, dupã model francez ºi ziarul zilnic “Naþionalul”.
Dupã înfrângerea revoluþiei, Bãlcescu ca mai toþi conducãtorii revoluþiei, se va refugia în strãinãtate. El se va duce în Transilvania pentru a urmãri revoluþia transilvanã la faþa locului.
Spre sfârºitul lui 1848, merge la Constantinopol, unde constatã cã idealurile revoluþiei eºuaserã. Organizeazã împreunã cu Ion Ghica o legiune de voluntari români, care sã lupte alãturi de trupele maghiare de eliberare. El ajunge cu legiunea în Medahia, însã maghiarii sunt suspicioºi iar revoluþia lor este înfrântã înainte sã intervinã ºi legiunea românã.
Bãlcescu reuºeºte sã scape cu greu din Transilvania ºi ajunge la Paris în 1849. Aici el încearcã unirea emigranþilor români divizaþi din cauza problemelor de principiu ºi a unor chestiuni personale. Elanul revoluþionarilor se stingea încet-încet. Spre sfârºitul anului 1850 ºi începutul anului 1851, Bãlcescu se retrage din viaþa politicã ºi continuã munca la monografia lui Mihai Viteazu.
Starea sãnãtãþii sale se deteriorezã în continuare. Se stabileºte lângã Paris, la Ville d’Avray, în speranþa însãnãtoºirii, care nu se produce însã. În primãvara lui 1852 porneºte spre þarã, în dorinþa revederii pãmântului natal. În luna august îl gãsim la Constantinopol, de unde se îmbarcã spre Galaþi, dar nu e lãsat sã debarce, chiar ºi cu intervenþia cumnatului sãu, Scarlat Geanolu la domnul þãrii. La 22 septembrie se aflã din nou la Constantinopol, în pragul morþii. Sfãtuit de medici, se îndreaptã spre Italia ºi se stabileºte la Palermo, unde moare, la 29 noiembrie 1853,într-o camerã modestã a hotelului Trinacria, în mizerie ºi sãrãcie.
Domnie august 1448 - octombrie 1448
august 1456 - decembrie 1462
decembrie 1476
Născut nov. 1431
Sighişoara
Decedat decembrie 1476
Predecesor Vladislav al II-lea
Basarab Laiotă cel Bătrân
Succesor Vladislav al II-lea
Radu cel Frumos
Basarab Laiotă cel Bătrân
Căsătorit cu Jusztina Szilagyi
Cneajna Bathory
Ilona Huniade
Urmaşi Mihnea cel Rău
Tată Vlad al II-lea Dracul
Vlad Tepes s-a nascut in anul 1431 in fortareata de la Sighisoara. Tatal sau, Vlad Dracul, era in acea vreme guvernatorul Transilvaniei, functie in care fusese numit de catre imparatul Sigismund. Tepes a fost nepotul altui mare voievod roman: Mircea cel Batran (1386-1418).
Vlad Tepes si-a urmat tatal si a trait la curtea princiara sase ani. In 1442, din motive politice, Dracula si fratele sau mai mic Radu au fost luati ostatici de catre Sultanul Murad al II-lea.
Dracula a fost tinut in Turcia pana in anul 1448, in vreme ce fratele sau a decis sa ramana aici pana in 1462. Captivitatea din Turcia a jucat un rol important in dezvoltarea lui Dracula. A fost o perioada in care acesta a adoptat o viziune pesimista asupra vietii. Turcii l-au eliberat, de fapt, dupa asasinarea tatalui sa de catre Vladislav al II-lea, moment in care a aflat si despre moartea fratelui sau mai mare Mircea, care fusese torturat si ingropat de viu de catre boieri la Targoviste.
La 17 ani, Vlad Tepes, sustinut de o cavalerie turceasca si un contingent de trupe imprumutate lui de catre Mustafa Hassan, a facut prima sa miscare spre cucerirea tronului Valahiei. Dar un alt doritor, Vladislav al II-lea l-a invins, doua luni mai tarziu. Pentru a se putea pregati in vederea cuceriri tronului, Tepes a trebuit sa astepte pana in 1456, an in care a avut satisfactia de a-l ucide pe asasinul tatalui sau.
Acum este momentul in care Vlad Tepes isi incepe domnia cea mai lunga (sase ani) in care a comis multe fapte sangeroase care i-au adus controversata reputatie. Primul sau act major de razbunare a fost acela de a-i omori pe ucigasii tatalui sau. Astfel, in anul 1459 el a arestat toate familiile de boieri care participasera la asasinat. Pe unii dintre ei i-a tras in teapa, in vreme ce pe altii i-a obligat sa mearga pe jos din capitala (Targoviste) si pana in orasul Poenari. Cei care au supravietuit acestui supliciu nu s-au putut odihni decat in momentul in care au ajuns la destinatie. Aici Dracula le-a ordonat sa-i construiasca o fortareata pe ruinele unui alt vechi avanpost, deasupra raului Arges. Majoritatea boierilor au murit de-a lungul cladirii acestui castel, Dracula reusind astfel sa-si creeze o noua patura nobiliara.
Vlad Tepes a devenit foarte cunoscut datorita tehnicilor sale de pedepsire brutale. Foarte des poruncea ca nelegiuitii sa fie jupuiti, fierti, decapitati, orbiti, spanzurati, arsi, prajiti, ingropati de vii sau trasi in teapa. De asemenea ii placea sa taie nasuri, urechi, organe sexuale sau limba. Dar dintre toate, metoda sa favorita era trasul in teapa. De aici i-a ramas si numele Tepes.
Exista si o legenda care atesta ca metoda lui Tepes de a pedepsi raufacatorii era eficienta. Se spune ca in timpul domniei sale o cupa de aur se afla la fantana din centrul oradului Targoviste, care servea trecatorilor spre alinarea setei. Conform cronicarilor vremii cupa nu a fost furata atat vreme cat Tepes a domnit.
La inceputul anului 1462, Vlad Tepes a lansat o campanie impotriva turcilor, de-a lungul Dunarii. Era foarte riscant sa intreprinzi asa ceva, deoarece armata turca a Sultanului Mehmed al II-lea era de departe mai puternica. Cu toate acestea, Tepes a reusit in anul 1462 sa obtina numai victorii si sa ingrozeasca turcii. Pentru a se razbuna, Mehmed a decis sa invadeze Valahia, pentru a o transforma in provincie turca. El a intrat in Valahia cu o armata de trei ori mai numeroasa decat cea a lui Tepes. In aceste conditii, si fara nici un aliat, Vlad a fost nevoit sa se retraga la Targoviste. In urma sa a otravit toate fantanile si a ars toate satele pentru ca armata turca sa nu poata supravietui.
Mai mult, atunci cand sultanul a ajuns intr-un final in capitala, el a fost intampinat de o priveliste inspaimantatoare: craniile a 20 000 de turci captivi erau infipte in tepe. Aceasta scena horror a ramas in istorie sub denumirea de „padurea lui Tepes”. Aceasta tactica a terorii, aplicata de Tepes, a avut reusita deoarece sultanul si majoritatea ofiterilor sai care erau foarte obositi si flamanzi au hotarat sa se retraga.
Sultanul Mehmed a lasat partea a doua a bataliei, fratelui mai tanar al lui Vlad, Radu favoritul turcilor la tronul Valahiei. Acesta l-a urmarit pe Tepes pana la castelul Poenari, de pe malul raului Arges. Conform legendei, acesta este momentul in care sotia lui Vlad, pentru a nu fi capturata de turci, se sinucide aruncandu-se de pe stanci (scena exploatata de regizorul Francis Ford Coppola). Vlad, in schimb, a reusit sa scape utilizand un pasaj secret din munte. Ajutat de niste tarani, el s-a refugiat in satul Arefu si de aici a ajuns in Transilvania unde l-a intalnit pe regele Ungariei, Matei Corvinul. Acesta in loc sa-l ajute, l-a arestat si l-a inchis in capitala Visegrad
Vlad Tepes a ramas timp de doisprezece ani in Ungaria, in vreme ce fratele sau Radu a domnit in Valahia fiind o marioneta a turcilor. Dupa primii patru ani, Tepes a avut voie sa se mute intr-o casa. Pentru a castiga bunavointa familiei regale, el s-a si casatorit cu sora regelui (dupa unele surse). A devenit catolic, fapt ce avea sa-i incante pe ungurii catolici. Dar in sinea lui a ramas acelasi Vlad Tepes.
In 1476 Tepes a intrat in Valahia cu ajutorul Moldovei si a Transilvaniei. Aceasta a treia domnie a sa nu a durat decat cateva luni. Vlad a fost asasinat pe campul de lupta cu turcii. El a fost decapitat iar capul sau a fost dus la Constantinopole, ca o dovada a mortii sale.
Domnie 1457 - 1504
Născut 1433
Borzeşti
Decedat 2 iulie 1504
Suceava
Predecesor Petru Aron
Succesor Bogdan al III-lea cel Orb
Căsătorit cu Evdokia Olelkovici
Maria din Mangop
Maria Vochiţa
Tată Bogdan al II-lea
Mamă Doamna Oltea
Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare (n. 1433, Borzeşti - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 şi 1504.
Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii ţării, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare, a fost transformat într-un erou legendar.
Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ştefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.
Începutul domniei lui Ştefan cel Mare
După uciderea tatălui său Bogdan, Ştefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, şi - după înfrângerea lui Petru Aron în "tina de la Doljeşti", la 12 aprilie si la Orbic pe 14 aprilie 1457 - merge la Suceava şi pe locul ce se chema câmpia Direptăţii, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toţi de faţă, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveţi, ostaşi şi "toată ţara" proclamară pe Ştefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor acestuia.
Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare
În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni până la Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pământ, erau chemaţi la solicitarea domnului la "oaste" în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important jucau cetele boierilor, care veneau cu oşteni de pe moşiile lor, şi cetele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era deci o "oaste de ţară", la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari). Ţara era apărată de cetăţi ca Soroca, Tighina şi Cetatea Albă la Nistru, cetăţile Hotinului şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe Siret cetatea Romanului. Ţara era stabilă politic şi bogată. Incursiunile pretendenţilor la domnie rare, opoziţia boierilor slabă şi buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni, să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) şi invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi arme. Vămile culese de la aceştia aduceau multi bani în visteria domnească. Astfel se explică cum a avut Ştefan mijloace materiale ca să lupte şi să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor - polonezi sau unguri - nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453 - de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih îşi continua înaintarea în inima Europei.
Relaţiile cu Ungaria
După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, cade la înţelegere cu regele Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage duşmănia regelui Ungariei, Matei Corvin. Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă, regele fiind rănit de trei săgeţi şi o lovitură de lance. Ştefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei ungureşti în retragere şi îşi asigură liniştea la graniţa apuseană a ţării.
Relaţiile cu Ţara Românească
Prevăzând că va avea în curând de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Ţara Românească un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ştefan începu ostilităţile, prădând Ialomiţa şi arzând oraşul Brăilei (la 27 februarie, în "marţea brânzei"), dar îndată Turcii au răspuns, trimiţând pe Tătari în Moldova. Ştefan se îndreptă atunci împotriva noului duşman şi-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la Turci (în noiembrie 1473, Ştefan cucereşte cetatea Dâmboviţei de la Bucureşti), iar Ştefan puse în scaunul Ţării Româneşti pe aliatul său, Laiotă Basarab.
Conflictul cu Imperiul Otoman
Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare
Mohamed al II-lea nu putea lăsa nepedepsit amestecul lui Ştefan în treburile domniei Ţării Româneşti. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadâm Suleiman Paşa (Hadin Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn şi a-i nimici oastea. Ştefan îşi organizează tabăra în faţa Vasluiului în locul numit Podul Înalt şi în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neaşteptate. Marea oştire a Turcilor se clătină şi se destrămă într-o învălmăşeală cumplită. Locul mlăştinos, ceaţa, necunoaşterea terenului, mări tulburarea Turcilor, care se risipiră. După alungarea Turcilor, Ştefan trimise o scrisoare în limba latină către toţi principii creştini din Europa, vestindu-le marea izbândă şi cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei şi a Veneţienilor, ajutor nu veni de nicăieri. Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda oştirii turceşti, îndreptându-se spre Suceava pe valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele Tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, Turcii covârşiră puterile Moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetăţile Suceava, Neamţul şi Hotinul, dar nu le putu cuceri. Aflând că Ştefan pregăteşte o nouă oaste, că Ungurii şi Polonezii se apropie de graniţele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuţinează, că se ivesc boli în rândul oştenilor, Mahomed II se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărţuit de cetele lui Ştefan, fără ca izbânda lui să fi însemnat supunerea ţării şi a domnului ei.
Relaţiile cu Polonia
Văzând că este în pericol să fie răpus de turci, Ştefan se hotărî să ceară ajutor regelui Poloniei. Regele Cazimir îi ceru lui Ştefan să se recunoască vasalul lui şi să-i depună jurământ de credinţă în tabăra militară de la Colomeia (La Colomeia, Stefan cel Mare a acceptat. Domnitorul Moldovei a ingenuncheat in fata regelui polonez). Ştefan acceptă această umilinţă, în speranţa că va primi ajutorul aşa de necesar împotriva turcilor. Dar polonezii nu s-au ţinut de cuvânt. Lipsit de orice sprijin din partea vecinilor, Ştefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independenţa Moldovei în schimbul plăţii unui tribut sultanului.
Între timp reuşise să respingă o invazie a noului rege polonez, Ioan Albert, nimicind oastea poloneză în bătălia de la Codrii Cozminului din anul 1497. În vara anului următor Ştefan întreprinde o expediţie de pedeapsă, ajungând până în apropierea Cracoviei, capitala de atunci a Poloniei. În cele din urmă se încheie pace în 1499 la Hârlău pe baza de egalitate.
Sfârşitul domniei
Ultimii ani de domnie fură ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică. Bătrân şi bolnav de gută, i s-a amputat piciorul. După o domnie îndelungată de 47 de ani - neobişnuită pentru acele vremuri - marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.
Iară prea Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său...(Grigore Ureche)
In cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de manufacturat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi
Domnitor al Ţării Româneşti
Domnitor al Moldovei
Principe al Transilvaniei
Mihai Viteazul, portretul de la Praga, din anul 1601
Domnie 1593 - 1601 (Ţ. Rom.)
1599 - 1600 (Trans.)
1600 (Mold.)
Născut 1558
Oraşul de Floci sau Drăgoeşti, Vâlcea
Decedat 9 august 1601
Câmpia Turzii
Predecesor Alexandru cel Rău (Ţ. Rom.)
Andrei Báthory (Trans.)
Ieremia Movilă (Mold.)
Succesor Radu Mihnea (Ţ. Rom.)
Ştefan Bocskay (Trans.)
Ieremia Movilă (Mold.)
Căsătorit cu Doamna Stanca
Urmaşi Nicolae Pătraşcu
Domniţa Florica
Tată necunoscut
Mamă Teodora Cantacuzino
Originea şi primii ani ai vieţii
În anul 1601, în timpul unei şederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menţionat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieţii", ceea ce indică drept an al naşterii lui Mihai anul 1558.Domnul Pătraşcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557. Împrejurarea ca Pătraşcu să fi avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale apare ca foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătraşcu a fost exclusă şi de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum şi pe baza cronicilor de epocă.
Mama lui Mihai a fost Teodora Cantacuzino, de neam grecesc. Cronica lui Radu Popescu, foarte bine informată asupra carierei lui Mihai, menţionează că "mumă-sa au fost de la Oraş dela Floci , care fiind văduvă ş frumoasă şi nemerind un gelep , om mare şi bogat den Poarta Împărătească şi care în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme...".
Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, judeţul Vâlcea. Aceleaşi surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.
Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol şi apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.
Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomaţii lui Mihai, a întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieţii domnitorului, document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilaţia lui Stephanus Zamosius.
Ascensiunea politică
La sfârşitul anului 1588 devine stolnic al curţii lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar şi al otomanilor, a devenit voievod al Ţării Româneşti, efectiv de pe 11 octombrie.
Aderă la "Liga Sfântă" creştină, constituită din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii). Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Ţara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.
Campania antiotomană
Victoriile împotriva Imperiului otoman
Giurgiu 1595
Târgovişte 1595
Aderarea Ţării Româneşti la "Liga Sfântă" a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini şi a întregii garnizoane otomane staţionată în Bucureşti. Pe acest fundal, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva Înaltei Porţi, atacând cetăţile turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hârşova, Silistra ş.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti) culminată cu incendierea Rusciukului. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă porneşte o campanie similară. Datorită recunoaşterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă şi succesorul său, Răzvan Ştefan, Mihai trimite o delegaţie de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relaţiile munteano-transilvănene. Nerespectând porunca domnitorului, delegaţia de boieri condusă de mitropolitul Eftimie semnează un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea locţiitorul acestuia pe propriul său tron. Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Comandând o armată de cca. 16.000 de ostaşi, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obţine victoria la Călugăreni - 13/23 august 1595 (evocată în mod strălucit în poemul "Paşa Hassan" de George Coşbuc). Contraofensiva otomană îl forţează să se retragă în munţi, aşteptând sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ştefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul începe (cu sprijin transilvănean şi moldovean) eliberarea oraşelor Târgovişte (5-8 octombrie 1595), Bucureşti (12 octombrie 1595) şi Giurgiu (15-20 octombrie 1595).
În 1594 şi în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetăţile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Rasgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra şi chiar Rusciuc, Şiştova, Nicopole şi Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreţii lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est şi Plevna în vest. Această acţiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeaşi perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea şi gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.
Întreaga creştinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hârtiile găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care aceşti creştini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.
Negocierile de pace cu Înalta Poartă
Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum şi dezastrele provocate de ostaşii sultanului, au adus Ţara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluţie pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supravieţuirii statale: "aşezământul" sau "legarea ţăranilor de glie" prin care rumânii (ţăranii fără pământ din Valahia) erau siliţi să rămână pe moşia pe care se aflau în acel moment. După câteva confruntări pe linia Dunării, Mihai decide începerea negocierilor cu otomanii. Finalizate printr-o pace (1597-1598) prin care, în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi a plăţii tributului, Înalta Poartă recunoştea domnia voievodului pe întreaga durată a vieţii sale. În paralel, domnitorul valah încheie un tratat şi cu Casa de Habsburg (Mânăstirea Dealu, 30 mai/9 iunie 1598) orientat împotriva turcilor. Prin dubla suzeranitate (otomană şi habsburgică) se anula practic tratatul dezavantajos al boierilor cu Sigismund Bathory.
Unirea ţărilor române
Ţările române după Unirea de la 1600, sub domnia lui Mihai Viteazul
Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianţă. În Transilvania, Sigismund renunţa la tron în favoarea vărului său, Andrei Bathory (deasemenea înclinat către politica polonă). În această situaţie, unitatea militară a ţărilor române se diminuează iar Mihai Viteazul, pus în faţa destrămării coaliţiei antiotomane, decide aplicarea "planului dacic", în speţă Unirea celor trei ţări române[necesită citare]. În iulie 1599 trimite o solie la Praga pentru a cere încuviinţarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a iniţiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfârşitul aceluiaşi an, intră în Transilvania prin pasul Buzău, şi după victoria asupra lui Andrei Bathory (Şelimbăr, 18/28 octombrie 1599) îşi face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599,primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingându-l la Bacău, şi realizează astfel, prima unire a ţărilor române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: "Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei".
Consolidarea Unirii
Pentru a consolida Unirea, Mihai ia o serie de măsuri:
adoptă aceeaşi stemă pentru toate teritoriile
construieşte o biserică ortodoxă la Alba Iulia
acordă anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români
numeşte ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop.
Sfarsitul domniei
Destramarea unirii
Contextul internaţional era complet nefavorabil Unirii. Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Ţara Românească. Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune. Existau însă şi conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn. Mihai nu reuşeste să înfrângă revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) şi astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Ţării Româneşti, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion.
Moartea lui Mihai Viteazul
Gurăslău 1601
Forţat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunarii lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susţină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai porneşte campania de recucerire a teritoriilor româneşti. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Ţara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiţii, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri, perspectivă cu care împăratul nu putea fi de acord. Din ordinul său, în 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de generalul Gheorghe Basta Capul său este luat de unul dintre căpitanii domnitorului şi înmormântat de Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: "Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei."
Au rămas mai multe portrete înfăţişându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi şi la Biserica Domnească din Târgovişte. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleşuv, slab şi ferm, îmbrăcat într-o platoşă şi acoperit de o blană miţoasă. În mâna dreapţă ţine un baston de comandant, iar mâna stângă şi-o ţine sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia şi stema cetăţii Nicopole, iar dedesubt apare inscripţia „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598
În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm - după cum relatează H. Ortelius - i se realizează un portret în aramă de către gravorul curţii, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii. Inscripţia circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicaţie: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât de mult iubeşte pe Cristos şi Împărăţia creştină şi unirea Bisericii sub Papă” [8]. Aproape două secole şi jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu şi A. G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiaşi, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris. „Cându vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [ Otărârămu în dată a ne desierta uşiórele nóstre pungi...” pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfăţişare a voievodului
După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă şi o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum şi altele inspirate după cel al lui Sadeler. O dată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei.
De la Mihai Viteazul au rămas şi două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în turban şi lanţul şi medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena, apare alături de fiica sa Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai şi ale fiicei sale la curtea pragheză.
Mihai Viteazul mai apare şi în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfăţişare închipuită.
O serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost pictate în secolele XIX-XX de artişti precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mişu Popp sau Constantin Lecca.
Petru al III-lea Aron a fost domnitor al Moldovei între octombrie 1451 şi februarie 1452, respectiv august 1454 şi februarie 1455 şi între mai 1455 şi aprilie 1457. Este fiul natural al lui Alexandru cel Bun, mama sa nefiind cunoscută.
Ca pretendent la domnie, Petru al III-lea a dus mai întâi lupte cu Bogdan al II-lea, pe care îl ucide la Reuseni în octombrie 1451, iar mai apoi cu Alexandru al II-lea, pe care îl învinge la Movile, în martie 1455, şi îl sileşte să se retragă la Cetatea Albă, unde îşi pierde viaţa. În octombrie 1455, Petru al III-lea Aron trimite regelui Poloniei obişnuitul omagiu de fidelitate, pe care îl înnoieşte în iunie 1456, când reconfirmă privilegiul comercial dat în 1408 de tatăl său, Alexandru cel Bun, pentru negustorii polonezi. În 1456, Petru Aron se învoieste să plătească turcilor un tribut de 2000 de galbeni, pentru a înlătura pericolul ce îl ameninţa din această parte. A fost răsturnat de la putere de Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, care l-a învins în două lupte în aprilie 1457. Petru Aron s-a refugiat în Polonia, apoi în secuime, de unde provoacă ostilităţile dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin. După lupta de la Baia din 1467, când Ştefan cel Mare îl învinge pe Matei Corvin, Petru Aron este prins de Ştefan cel Mare şi ucis (probabil în 1469). În urma presiunilor făcute de sultanul Mahomed al II-lea, Petru Aron a convocat divanul ţării, care a acceptat să plătească tribut otomanilor.
Viaţa şi cariera politică
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.
În perioada martie - aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.
S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).)
Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.
După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.
A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.Literatura română
Istoria literaturii române
Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 -Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană
Curente în literatura română
Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Simbolism - Naturalism
Modernism - Tradiţionalism
Semănătorism- Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism
Scriitori români
Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi
Poeţi - Eseişti
Nuvelişti - Proză scurtă
Literatură pentru copii
Portal România Portal Literatură Proiectul literatură
Dimitrie Cantemir - cărturar
A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.
Opere principale
Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.
Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.
Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.
Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română[1] (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.
Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin.
Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:
Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului.
În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.
În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul.
Alte opere
Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale)
Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor)
Sistema religiae mahomedane
Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki)
Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).
(n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.
Dragoş este cunoscut din cronicile moldoveneşti ca descălecător în Moldova şi primul ei voievod. Cronicile spun că voievodul român Dragoş, fiind la vânătoare şi urmărind un zimbru, a venit din Maramureş la apa Moldovei, şi plăcându-i locul, s-a aşezat acolo şi a populat ţara cu români din Maramureş.
După tradiţia păstrată în "Cronica Anonimă a Moldovei", apoi în unele copii ale cronicii lui Grigore Ureche cu părţi interpolate, precum şi la Miron Costin, se spune că Dragoş a ieşit cu oamenii săi din Maramureş şi a descălecat în Moldova "în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari din Moldova, gonindu-i peste Nistru". Tătarii, care erau aşezaţi din 1241 în Moldova, de unde obişnuiau să facă incursiuni peste Carpaţi, au fost înfrânţi în Moldova de oştile regelui Ungariei, Ludovic I (1342 - 1382), în primii ani de domnie ai acestuia, sub conducerea voievodului Transilvaniei Andrei Lackfi. Astfel, tătarii au fost siliţi să se retragă din ţară peste Nistru, spre nordul Mării Neagre şi Crimeea. Pentru ca aceştia să nu se mai întoarcă şi să prade iar Transilvania, regele ungar l-a pus pe Dragoş, ca Marchiz (germ. Markgraf, fr. marquis) , la conducerea noii Mărci numite Moldova cu reşedinţa la Baia, având obiectivul de a apăra trecătorile prin care tătarii obişnuiau să treacă peste munţi.
Deşi Dragoş este descălecător în Moldova, totuşi Bogdan I, este numit în Cronica (Pomelnicul) de la Mănăstirea Bistriţa ca cel dintâi domn al ţării. Ca descălecător al ţării în dependenţă de Ungaria, Dragoş este începătorul, iar Bogdan I trebuie considerat adevăratul întemeietor al Principatului Moldova, ca stat de sine stătător.
Dragoş a avut doi fii: Sas, voievod în Moldova, Bélteki Szász şi Gyula de Giulesti, cneaz în Maramureş.
Domnitor al Moldovei
Domnie 24 ianuarie 1859–23 februarie 1866
Născut 1804
Botoşani, Moldova
Decedat 1857
Paris, Franţa
Casa Regală niciuna
Domnitor al Moldovei (până în 1862)
Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862)
Domn al Principatelor Unite ale Valahiei şi Moldovei (după 1862)
Domnie 24 ianuarie 1859–23 februarie 1866
Născut 20 martie 1820
Bârlad, Moldova
Decedat 15 mai 1873 (53 ani)
Heidelberg, Germania
Predecesor Căimăcămie↓
Moldova: I. A. Cantacuzino, Vasile Sturdza şi Anastasie Panu
Ţara Românească: Ioan Manu, Emanoil Băleanu şi Ioan Al. Filipide
Succesor Locotenenţa domnească: Lascăr Catargiu, Nicolae Haralambie şi Nicolae Golescu; Carol I
Căsătorit cu Elena Cuza, n. Rosetti
Amanta Elena Maria Catargiu-Obrenović
Urmaşi Alexandru Ioan Cuza şi Dimitrie Cuza
Casa Regală niciuna
Tată Ioan Cuza
Mamă Sultana Cuza, n. Cozad
Domnie aprilie 1866 – 10 octombrie 1914
Încoronare 10 mai 1866
Nume complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern - Sigmaringen
Născut 10 aprilie 1839
Sigmaringen
Decedat 10 octombrie 1914 (75 ani)
Sinaia, România
Predecesor Alexandru Ioan Cuza
Succesor Ferdinand
Căsătorit cu Regina Elisabeta
Moştenitor Ferdinand
Urmaşi Principesa Maria de România (1870-1874)
Casa Regală Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn Regal Trăiască Regele
Tată Prinţul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen
Mamă Prinţesa Josephine Friederike Luise de Baden
Decebal, rege dac (87-106), organizatorul si conducatorul a doua razboaie de aparare impotriva expansiunii romane. Inzestrat cu mari insusiri militare si politice, a repurtat cateva victorii asupra romanilor.
Abil diplomat, a incheiat cu Domitian, dupa victoria romanilor de la Tapae, o pace favorabila dacilor (89), dar n-a incetat sa se pregateasca in vederea unui nou razboi cu romanii, pe care-l prevedea. A intarit armata, a fortificat cetatile si a incercat sa coalizeze impotriva romanilor toate popoarele vecine, la fel de amenintate.
Al doilea razboi cu romanii a inceput in 101. Desi s-a aparat eroic, poporul dac a fost supus (in cele doua campanii de la 101-102 si 105-106), iar Decebal s-a sinucis pentru a evita umilinta captivitatii.
In stanga se afla portretul lui Decebal sculptat pe Columna lui Traian. Columna, inaugurata in Forul lui Traian la Roma, la 12 mai 113, cuprinde 155 scene, cu 2500 figuri, fiind o cronica a razboaielor daco-romane din anii 101-102 si 105-106 e.n.
Alexandru Ioan Cuza Domnitorul României 24 ianuarie 1859
11 februarie 1866
Locotenenta 11 februarie 1866
10 mai 1866
Carol I Domnitorul României 10 mai 1866
10 mai 1881
Regele României 10 mai 1881
27 septembrie 1914
Ferdinand I Regele României 28 septembrie 1914
20 iulie 1927
Mihai I Regele României 20 iulie 1927
8 iunie 1930
(regenta: 20 iulie 1927 - 8 iunie 1930)
Carol II Regele României 8 iunie 1930
6 septembrie 1940
Mihai I Regele României 6 septembrie 1940
30 decembrie 1947
Dr. Constantin I. Parhon Presedinte al Prezidiului Republicii Populare Române 30 decembrie 1947
13 aprilie 1948
Presedinte al Prezidiului Marii Adunarii Nationale 13 aprilie 1948
12 iunie 1952
Dr. Petru Groza Presedinte al Partidului Marii Adunarii Nationale 12 iunie 1952
7 ianuarie 1958
Ion Gheorghe Maurer Presedinte al Partidului Marii Adunarii Nationale 11 ianuarie 1958
21 martie 1961
Georghe Gheorghiu-Dej Presedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române 21 martie 1961
19 martie 1965
Chivu Stoica Presedintele Consiliului Republicii Populare Române
(Republica Socialista România din 21 August 1965) 24 martie 1965
9 decembrie 1967
Nicolae Ceausescu Presedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România 9 decembrie 1967
28 martie 1974
Presedintele Republicii Socialiste România 28 martie 1974
22 decembrie 1989
Ion Iliescu Presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale a României 22 decembrie 1989
6 februarie 1990
Presedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala al României 6 februarie 1990
20 mai 1992
Presedintele României 20 mai 1992
11 octombrie 1992
Presedintele României 11 octombrie 1992
17 noiembrie 1996
Emil Constantinescu Presedintele României 17 noiembrie 1996 - decembrie 2000
Ion Iliescu Presedintele României decembrie 2000 - decembrie 2004
Traian Basescu Presedintele României decembrie 2004
Dragos, c. 1351 - 1353
Sas (fiul lui Dragos), c. 1354 - c. 1358
Balc (fiul lui Sas), 1359
Bogdan I, c. 1359 - 1365
Latcu (fiul lui Bogdan), c. 1365 - c. 1374
Petru I (fiul Musatei (Margareta), sotia lui Latcu), c. 1374 - 1392
Roman I (fiul Musatei) 1392 - martie 1394
Stefan I (filiatie incerta) c. 1394 - 1399
Iuga Ologul (filiatie incerta) august 1399 - februarie 1400
Alexandru cel Bun (fiul lui Roman) februarie 1400 - ianuarie 1432
Ilias (fiul lui Alexandru cel Bun) ianuarie 1432 - noiembrie 1433
Stefan al II-lea (fiul lui Alexandru cel Bun) noiembrie 1433 - august 1435
Ilias si Stefan al II-lea (asociati la domnie) august 1435 - decembrie 1442
Stefan al II-lea decembrie 1442 - aprilie 1444
Stefan al II-lea si Petru al II-lea (asociati la domnie) aprilie 1444 - 1445
Stefan al II-lea 1445 - iulie 1447
Petru al II-lea si Roman al II-lea (asociati la domnie) iulie - septembrie 1447
Roman al II-lea (fiul lui Ilias) septembrie 1447 - februarie 1448
Petru al II-lea februarie 1448 - martie 1449
Ciubar (Csupor) iarna 1448 - 1449 (domnie incerta)
Alexandrel (fiul lui Ilias) februarie - octombrie 1449
Bogdan al II-lea (fiul lui Alexandru cel Bun) octombrie 1449 - octombrie 1451
Petru Aron (fiul lui Alexandru cel bun) octombrie 1451 - februarie 1452
Alexandrel, februarie 1452 - 1454
Petru Aron, 1454 - februarie 1455
Alexandrel, februarie – mai 1455
Petru Aron, mai 1455 - aprilie 1457
Stefan cel Mare (fiul lui Bogdan al II-lea) 14 aprilie 1457 - 2 iulie 1504
Bogdan al III-lea (cel "orb") (fiul lui Stefan cel Mare) 2 iulie 1504 - aprilie 1517
Stefanita (fiul lui Bogdan al III-lea) aprilie 1517 - ianuarie 1527
Petru Rares (fiul lui Stefan cel Mare) ianuarie 1527 - septembrie 1538
Stefan Lacusta (fiul lui Stefan cel Mare) septembrie 1538 - decembrie 1540
Alexandru Cornea (fiul lui Bogdan al III-lea) decembrie 1540 - februarie 1541
Petru Rares februarie 1541 - septembrie 1546
Ilias (fiul lui Petru Rares) septembrie 1546 - iunie 1551
Stefan (fiul lui Petru Rares) iunie 1551 - septembrie 1552
Ioan Joldea, septembrie 1552
Alexandru Lapusneanu (fiul lui Bogdan al III-lea), septembrie 1552 - noiembrie 1561
Despot-Voda (Ioan Iacob Eraclid), noiembrie 1561 - noiembrie 1563
Stefan Tomsa august 1563 - martie 1564
Alexandru Lapusneanu, martie 1564 - martie 1568
Bogdan (fiul lui Alexandru Lapusneanu) martie1568 - februarie 1572
Ioan Voda (cel "Cumplit"), (fiul lui Stefanita) februarie 1572 - iunie 1574
Petru Schiopul (fratele lui Alexandru al II-lea, domnul Tarii Rominesti) iunie 1574 - noiembrie 1577
Ioan Potcova (pretins frate a lui Ioan Voda) noiembrie - decembrie 1577
Petru Schiopul, ianuarie 1578 - noiembrie 1579
Iancu Sasul (fiul lui Petru Rares), noiembrie 1579 - septembrie 1582
Petru Schiopul, septembrie 1582 - august 1591; a asociat la domnie pe fiul sau nevirstnic Stefan (1589 - 1591)
Aron Tiranul ("cel cumplit") (fiul lui Alexandru Lapusneanu), septembrie 1591 - iunie 1592
Alexandru cel Rau (nepotul lui Alexandru Lapusneanu), iunie - iulie 1592; n-a ocupat scaunul domnesc, fiind mutat in Tara Romineasca
Petru Cazacul (fiul lui Alexandru Lapusneanu), august - octombrie 1592
Aron Tiranul, septembrie 1592 - aprilie 1595
Stefan Razvan (filiatie necunoscuta), aprilie - august 1595
Ieremia Movila, august 1595 - mai 1600
Mihai Viteazul, mai - septembrie 1600
Ieremia Movila, septembrie 1600 - iunie 1606
Simion Movila (fratele lui Ieremia Movila), iunie 1606 - septembrie 1607
Mihail Movila (fiul lui Simion), septembrie - noiembrie si decembrie 1607
Constantin Movila (fiul lui Ieremia), noiembrie 1607 si decembrie 1607 - decembrie 1611
Stefan al II-lea Tomsa (se dadea fiu al lui Stefan Tomsa), decembrie 1611 - noiembrie 1615
Alexandru Movila, noiembrie 1615 - iulie 1616
Radu Mihnea, iulie 1616 - februarie 1619
Gaspar Gratiani, februarie 1619 - septembrie 1620
Alexandru Ilias, septembrie 1620 - octombrie 1621
Stefan al II-lea Tomsa, octombrie 1621 - august 1623
Radu Mihnea, august 1623 - ianuarie 1626
Miron Barnovschi-Movila, ianuarie 1626 - august 1629
Alexandru Coconul, august 1629 - aprilie 1630
Moise Movila (fiul lui Simion Movila), aprilie 1630 - decembrie 1631
Alexandru Ilias, decembrie 1631 - aprilie 1633
Miron Barnovschi-Movila, aprilie - iunie 1633
Moise Movila, iunie 1633 - aprilie 1634
Vasile Lupu, aprilie 1634 - aprilie 1653
Gheorghe Stefan, aprilie 1653
Vasile Lupu, aprilie - iulie 1653
Gheorghe Stefan, iulie 1653 - martie 1658
Gheorghe Ghica, aprilie 1658 - noiembrie 1659
Constantin Serban (fostul domn al Tarii Rominesti), noiembrie 1659
Stefanita Lupu (fiul lui Vasile Lupu), noiembrie 1659 - ianuarie 1661
Constantin Serban, ianuarie - februarie 1661
Stefanita Lupu, februarie - septembrie 1661
Eustratie Dabija, septembrie 1661 - septembrie 1665
Gheorghe Duca, septembrie 1665 - mai 1666
Ilias Alexandru (fiul lui Alexandru Ilias), mai 1666 - noiembrie 1668
Gheorghe Duca, noiembrie 1668 - august 1672
Stefan Petriceicu, august 1672 - noiembrie 1673
Dumitrascu Cantacuzino (se trage din Cantacuzinii de la Anhialos), noiembrie 1673
Stefan Petriceicu, decembrie 1673 - februarie 1674
Dumitrascu Cantacuzino, februarie 1674 - noiembrie 1675
Antonie Ruset (Rosetti), noiembrie 1675 - noiembrie 1678
Gheorghe Duca, noiembrie 1678 - decembrie 1683
Stefan Petriceicu, decembrie 1683 - martie 1684
Dumitrascu Cantacuzino, ianuarie 1684 - iunie 1685
Constantin Cantemir, iunie 1685 - martie 1693
Dimitrie Cantemir (fiul lui Constantin Cantemir), martie - aprilie 1693
Constantin Duca (fiul lui Gheorghe Duca), aprilie 1693 - decembrie 1695
Antioh Cantemir (fiul lui Constantin Cantemir), decembrie 1695 - septembrie 1700
Constantin Duca, septembrie 1700 - iunie 1703
Caimacam: Ioan Buhus (mare logofat), iunie - septembrie 1703
Mihai Racovita (nepot de vara a lui Serban Cantacuzino), septembrie 1703 - februarie 1705
Antioh Cantemir, februarie 1705 - iunie 1707
Mihai Racovita, iulie 1707 - octombrie 1709
Nicolaie Mavrocordat (stranepot de sora al lui Al. Ilias), noiembrie 1709 - octombrie 1710
Dimitrie Cantemir, noiembrie 1710 - iulie 1711
Caimacami: Lupu Costachi (mare vornic), Maxut (mare postelnic), Antioh Jora (mare hatman), august - septembrie 1711
Caimacam: Ioan Mavrocordat (dragoman), septembrie - noiembrie 1711
Nicolaie Mavrocordat, noiembrie 1711 - decembrie 1715
Mihai Racovita, decembrie 1715 - septembrie 1726
Grigore al II-lea Ghica (nepot de fiu al lui Grigore Ghica), septembrie 1726 - aprilie 1733
Constantin Mavrocordat (fost domn al Tarii Rominesti), aprilie 1733 - noiembrie 1735
Grigore al II-lea Ghica, noiembrie 1735 - septembrie 1739
Aministratie militara rusa: septembrie - octombrie 1739
Grigore al II-lea Ghica, octombrie 1739 - septembrie 1741
Constantin Mavrocordat, septembrie 1741 - iulie 1743
Ioan Mavrocordat (fiul lui Nicolaie Mavrocordat), iulie 1743 - mai 1747
Grigore al II-lea Ghica, mai 1747 - aprilie 1748
Constantin Mavrocordat, aprilie 1748 - august 1749
Constantin Racovita, august 1749 - iunie 1753
Matei Ghica (fiul lui Grigore al II-lea Ghica), iunie 1753 - februarie 1756
Constantin Racovita, februarie 1756 - martie 1757
Scarlat Ghica (fiul lui Grigore al II-lea Ghica), martie 1757 - august 1758
Ioan Teodor Callimachi (Calmasul), august 1758 - mai 1761
Grigore Calimachi (fiul lui Ioan Teodor Callimachi), mai 1761 - martie 1764
Grigore al III-lea Ghica (nepot de frate al lui Grigore al II-lea Ghica), martie 1764 - ianuarie 1767
Grigore Callimachi, ianuarie 1767 - iunie 1769
Constantin Mavrocordat, iunie - decembrie 1769
Administratie militara rusa: septembrie 1769 - septembrie 1774
Grigore al III-lea Ghica, septembrie 1774 - septembrie 1777
Constantin Moruzi, septembrie 1777 - mai 1782
Alexandru Mavrocordat (Deli-bei, adica Printul nebun) (fiul lui Constantin Mavrocordat), mai 1782 - ianuarie 1785
Alexandru Mavrocordat (Firaris, adica Fugarul) (fiul lui Ioan Mavrocordat), ianuarie 1785 - decembrie 1786
Alexandru Ipsilanti (fostul domn al Tarii Rominesti), decembrie 1786 - aprilie 1788
Administratie militara austriaca: noiembrie 1787 - iulie 1788
Manole (Emanuel) Giani Ruset, mai 1788 - martie 1789
Administratie militara rusa: septembrie 1788 - noiembrie 1789
Administratie militara austrica: noiembrie 1789 - iulie 1791
Alexandru Moruzi (fiul lui C. Moruzi), martie 1792 - decembrie 1792
Mihai Sutu, decembrie 1792 - aprilie 1795
Alexandru Callimachi, aprilie 1795 - martie 1795
Constantin Ipsilanti (fiul lui Alexandru Ipsilanti), martie 1799 - iunie 1801
Alexandru Sutu, iunie 1801 - septembrie 1802
Alexandru Moruzi, septembrie 1802 - august 1806
Scarlat Callimachi (fiul lui Alexandru Callimachi), august - octombrie 1806
Alexandru Moruzi, octombrie 1806 - martie 1807
Administratie militara rusa: noiembrie 1806 - mai 1812
Alexandru Hangerli, martie - iulie 1807
Scarlat Callimachi, iulie 1807 - iunie 1810 (nu a ocupat efectiv domnia)
Caimacami: Iordache Ruset-Roznovanu, decembrie 1806, apoi Veniamin Costache, ianuarie 1807 - iulie 1812
Scarlat Callimachi, august 1812 - iunie 1819
Mihai Sutu (nepot de fiu al lui Mihai Sutu), iunie 1819 - martie 1821
Caimacam: mitropolitul Veniamin Costache, martie - mai 1821
Eteria lui Alexandru Ipsilanti: aprilie 1821
Caimacam: Stefan Vogoride (numit in februarie), efectiv toamna 1821 - iulie 1822
Administratie militara turca: mai 1821 - iulie 1822
Ionita Sandu Sturza, iunie 1822 - aprilie 1828
Aministratie militara rusa: aprilie 1828 - aprilie 1834
Mihai Sturza, aprilie 1834 - iunie 1849
Grigore Alexandru Ghica, mai 1849 - octombrie 1853
Administratie militara rusa: octombrie 1853 - septembrie 1854
Grigore Alexandru Ghica, octombrie 1854 - iunie 1856
Consiliul administrativ extraordinar: iulie 1856
Caimacamia lui Teodor Bals: iulie 1856 - februarie 1857
Caimacamia lui Nicolaie Vogoride: februarie 1857 - octombrie 1858
Caimacamia de trei: Stefan Catargiu (la 20 octombrie 1858 se retrage si in locul lui e numit I. A. Cantacuzino), V. Sturza si A. Panu, octombrie 1858 - ianuarie 1859
Alexandru Ioan Cuza ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859
Litovoi, inainte de 1247 - c. 1273, voievod al unei formatiuni statale din Oltenia
Seneslav, voievod al unei formatiuni statale de pe Arges in 1247 (probabil si inainte si dupa 1247)
Barbat, c. 1273 - c.1290, voievod al unei formatiuni statale din Oltenia
Tihomir (Tugomir), c. 1290 - c. 1310
Basarab, (Ivanco, Ioan) (fiul lui Tihomir), c. 1310 (prima mentiune sigura in 1319) - inainte de 1324, voievod local; in 1324 - 1352 mare voievod si domn
Nicolaie - Alexandru (fiul lui Basarab), 1352 - 16 noiembrie 1364
Vladislav I (Vlaicu) (fiul lui Nicolaie - Alexandru), 16 noiembrie 1364 - c. 1377, asociat la domnie, in 1372, cu fratele sau Radu I
Radu I (fiul lui Nicolaie - Alexandru), c. 1377 - 1383
Dan I (fiul lui Radu I), c. 1383 - septembrie 1386; de pe la 1383 a asociat la domnie pe fratele sau, Mircea ce Batrin
Mircea cel Batrin, septembrie 1386 - ianuarie 1418; din 1408 a asociat la domnie pe fiul sau, Mihail; domnia i-a fost intrerupta de Vlad I
Vlad I (fiul lui Dan I), noiembrie 1394 - ianuarie 1397
Mihail I (fiul lui Mircea cel Batrin), ianuarie 1418 - august 1420
Radu al II-lea Prasnaglava (Chelul) (fiul lui Mircea cel Batrin), august 1420 - 1422, 1423 (vara), 1424 (inainte de 10 noiembrie), mai 1426, ianuarie - primavara 1427
Dan al II-lea (fiul lui Dan I), 1422 - februarie - martie 1431
Alexandru I (Aldea) (fiul lui Mircea cel Batrin), februarie - martie 1431 - decembrie 1436
Vlad Dracul (fiul lui Mircea cel Batrin), decembrie 1436 - 1442 (toamna), 1443 (primavara) - decembrie 1446
Mircea (fiul lui Vlad Dracul), 1442 (toamna)
Basarab al II-lea (fiul lui Dan al II-lea), decembrie 1442 - 1443 (primavara)
Vladislav al II-lea (fiul lui Dan al II-lea), decembrie 1446 - 1456 (intre 15 aprilie si 3 iulie)
Vlad Tepes (fiul lui Vlad Dracul), 1456 (intre aprilie - iunie) - noiembrie 1462
Radu cel Frumos (fiul lui Vlad Dracul), noiembrie 1462 - ianuarie 1475; domnia i-a fost intrerupta de Basarab cel Batrin
Basarab cel Batrin (Laiota) (fiul lui Dan al II-lea), noiembrie - decembrie 1473, primavara - octombrie 1474, ianuarie 1475 - noiembrie 1476
Vlad Tepes (fiul lui Vlad Dracul), noiembrie - decembrie 1476
Basarab cel Batrin (Laiota) (fiul lui Dan al II-lea), decembrie 1476 - noiembrie 1477
Basarab cel Tinar (Tepelus) (fiul lui Basarab al II-lea), noiembrie 1477 - septembrie 1481
Mircea (fiul lui Vlad Dracul), (domnie incerta), 1481
Vlad Calugarul (fiul lui Vlad Dracul), septembrie - noiembrie 1481
Basarab cel Tinar (Tepelus) (fiul lui Basarab al II-lea), noiembrie 1481 - 1482 (martie - aprilie)
Vlad Calugarul, aprilie 1482 - septembrie 1495
Radu cel Mare (fiul lui Vlad Calugarul), septembrie 1495 - aprilie 1508
Mihnea cel Rau (fiul lui Vlad Tepes), aprilie 1508 - octombrie 1509
Mircea (fiul lui Mihnea cel Rau), octombrie 1509 - februarie 1510
Vlad cel Tinar (Vladut) (fiul lui Vlad Calugarul), februarie 1510 - ianuarie 1512
Neagoie Basarab (fiul lui Pirvu Craiovescu), ianuarie 1512 - septembrie 1521
Teodosie (fiul lui Neagoie Basarab), septembrie - decembrie 1521
Vlad (Dragomir Calugarul) (filiatie necunoscuta), octombrie - noiembrie 1951
Radu de la Afumati (fiul lui Radu cel Mare), ianuarie - aprilie, iunie - august, octombrie 1522 - aprilie 1523
Vladilav al III-lea (nepotul lui Vladislav al II-lea), aprilie - noiembrie 1523
Radu Badica (fiul lui Radu cel Mare), noiembrie 1523 - ianuarie 1524
Radu de la Afumati, ianuarie - iunie 1524
Vladislav al III-lea, iunie - septembrie 1524
Radu de la Afumati, septembrie 1524 - aprilie 1525
Vladislav al III-lea, aprilie - august 1525
Radu de la Afumati, august 1525 - ianuarie 1529
Moise (fiul lui Vladislav al III-lea), ianuarie 1529 - iunie 1530
Vlad Inecatul (fiul lui Vlad cel Tinar), iunie 1530 - septembrie 1532
Vlad Vintila (de la Slatina) (fiul lui Radu cel Mare), septembrie 1532 - iunie 1535; domnia i-a fost intrerupta de Radu Paisie (septembrie - noiembrie 1534)
Radu Paisie (Petru de la Arges) (fiul lui Radu cel Mare), septembrie - noiembrie 1534; iunie 1535 - martie 1545 (inainte de 17)
Mircea Ciobanul (fiul lui Radu cel Mare), martie 1545 - noiembrie 1552
Radu Ilie (Haidaul), noiembrie 1552 - mai 1553
Mircea Ciobanul, mai 1553 - februarie 1554
Patrascu cel Bun (fiul lui Radu Paisie), martie 1554 - decembrie 1557
Mircea Ciobanul, ianuarie 1558 - septembrie 1559
Petru cel Tinar (fiul lui Mircea Ciobanul), septembrie 1559 - iunie 1568
Alexandru al II-lea (nepot de fiu al lui Mihnea cel Rau), iunie 1568 - aprilie 1574
Vintila (fiul lui Patrascu cel Bun), mai 1574 (a domnit 4 zile)
Alexandru al II-lea, mai 1574 - septembrie 1577
Mihnea Turcitul (fiul lui Alexandru al II-lea ), septembrie 1577 - iulie 1583
Petru Cercel (fiul lui Patrascu cel Bun), iulie 1583 - aprilie 1585
Mihnea Turcitul, aprilie 1585 - mai 1591
Stefan Surdul (fiul lui Ioan Voda "cel Cumplit"), mai 1591 - august 1592
Alexandru cel Rau (nepotul lui Alexandru Lapusneanul), septembrie 1592 - septembrie 1593
Mihai Viteazul, domn al Tarii Rominesti (septembrie 1593 - august 1601), al Transilvaniei (noiembrie 1599 - septembrie 1600) si al Moldovei (mai - septembrie 1600)
Nicolaie Patrascu, noiembrie 1599 - septembrie 1600 sub suzeranitatea tatalui sau, Mihai Viteazul
Simion Movila, noiembrie 1600 - iulie 1601
Radu Mihnea (fiul lui Mihnea Turcitul), septembrie 1601 - martie 1602
Simion Movila, noiembrie 1601 - iulie 1602
Radu Serban, august 1602 - decembrie 1610
Ocupatia principelui Transilvaniei Gabriel Bathory, decembrie 1610 - martie 1611
Radu Mihnea, martie - mai 1611
Radu Serban, iunie - septembrie 1611
Radu Mihnea, septembrie 1611 - august 1616
Gavril Movila (fiul lui Simion Movila), august 1616
Alexandru Ilias, septembrie 1616 - mai 1618
Gavril Movila, iunie 1618 - iulie 1620
Radu Mihnea, august 1620 - august 1623
Alexandru Coconul (fiul lui Radu Mihnea), august 1623 - noiembrie 1627
Alexandru Ilias, noiembrie 1627 - octombrie 1629
Leon (se dadea drept fiul lui Stefan Tomsa, domnul Moldovei), octombrie 1629 - iulie 1632
Radu Ilias (fiul lui Alexandru Ilias), iulie 1632 - septembrie 1632
Matei Basarab (descendent al boierilor Craiovesti), septembrie 1632 - aprilie 1654
Constantin Serban (fiul lui Radu Serban), aprilie 1654 - ianuarie 1658
Mihnea la III-lea (Mihail Radu) (se dadea drept fiu al lui Radu Mihnea), martie 1658 - noiembrie 1659
Gheorghe Ghica (fost domn al Moldovei), noiembrie 1659 - septembrie 1660
Grigore Ghica, septembrie 1660 - noiembrie 1664
Radu Leon (fiul lui Leon), decembrie 1664 - martie 1669
Antonie Voda din Popesti, martie 1669 - februarie 1672
Grigore Ghica, februarie 1672 - noiembrie 1673
Gheorghe Duca, noiembrie 1973 - noiembrie 1678
Serban Cantacuzino (nepot de fiica al lui Radu Serban), noiembrie 1678 - octombrie 1688
Constantin Brancoveanu (nepot de sora al lui Serban Cantacuzino, descendent din Craiovesti), octombrie 1688 - martie 1714
Stefan Cantacuzino (nepot de frate al lui Serban Cantacuzino), martie 1714 - decembrie 1715
Nicolaie Mavrocordat (stranepot de sora a lui Alexandru Ilias), decembrie 1715 - noiembrie 1716
Ioan Mavrocordat (fratele lui Nicolaie Mavrocordat), noiembrie 1716 - februarie 1719
Nicolaie Mavrocordat, martie 1719 - septembrie 1730
Constantin Mavrocordat (fiul lui Nicolaie Mavrocordat), septembrie - octombrie 1730
Mihai Racovita, octombrie 1730 - octombrie 1731
Constantin Mavrocordat, octombrie 1731 - aprilie 1733
Grigore al II-lea Ghica, aprilie 1733 - noiembrie 1735
Constantin Mavrocordat, noiembrie 1735 - septembrie 1741
Mihai Racovita, septembrie 1741 - iulie 1744
Constantin Mavrocordat, iulie 1744 - aprilie 1748
Grigore al II-lea Ghica, aprilie 1748 - august 1752
Matei Ghica (fiul lui Grigore Ghica al II-lea), august 1752 - iunie 1753
Gheorghe Racovita, iunie 1753 - februarie 1756
Constantin Mavrocordat, februarie 1756 - august 1758
Scarlat Ghica, august 1758 - iunie 1761
Constantin Mavrocordat, iunie 1761 - martie 1763
Constantin Racovita, martie 1763 - ianuarie 1764
Stefan Racovita (fiul lui Mihai Racovita), ianuarie 1764 - august 1765
Scarlat Ghica, august 1765 - decembrie 1766
Alexandru Ghica (fiul lui Scarlat Ghica), decembrie 1766 - octombrie 1768
Grigore al III-lea Ghica (nepot de frate al lui Grigore al II-lea Ghica), octombrie 1768 - noiembrie 1769
Administratie militara rusa: noiembrie 1769 - iulie 1774
Manole (Emanuel) Giani Ruset, mai 1770 - octombrie 1771
Alexandru Ipsilanti, septembrie 1774 - octombrie 1782
Nicolaie Caragea, ianuarie 1782 - iulie 1783
Mihai Sutu, iulie 1783 - martie 1786
Nicolaie Mavrogheni, martie 1786 - iunie 1790
Administratie militara austriaca: noiembrie 1789 - iulie 1791
Mihai Sutu, martie 1791 - ianuarie 1793
Alexandru Moruzi (fost domn al Moldovei), ianuarie 1793 - 1796
Alexandru Ipsilanti, august 1796 - noiembrie 1797
Constantin Hangerli, noiembrie 1797 - ianuarie 1799
Alexandru Moruzi, februarie 1799 - octombrie 1801
Mihai Sutu, octombrie 1801 - mai 1802
Caimacam: Alexandru Sutu (nepot de frate al lui Mihai Sutu domnul Moldovei), iunie - august 1802
Constantin Ipsilanti (fostul domn al Moldovei), august 1802 - august 1806
Alexandru Sutu, august - octombrie 1806
Constantin Ipsilanti, octombrie 1806 - mai 1807
Administratie militara rusa: decembrie 1806 - mai 1812
Alexandru Sutu, decembrie 1806 (nu ocupa efectiv tronul)
Constantin Ipsilanti (sub administratie militara rusa), decembrie 1806 - mai 1807 si iulie - august 1807
Administratie militara rusa: august 1807 - februarie 1808
Caimacami: februarie - septembrie 1808
Comitetul de cinci: septembrie 1808 - martie 1809
Administratie militara rusa: martie 1809 - mai 1812
Ioan Gheorghe Caragea, august 1812 - septembrie 1818
Alexandru Sutu, noiembrie 1818 - ianuarie 1821
Scarlat Callimachi (fostul domn al Moldovei), februarie - iunie 1821 (nu a ocupat efectiv tronul)
Stapanirea lui Tudor Vladimirescu (conducatorul miscarii revolutionare din 1821): martie - mai 1821
Aministratie militara turca: mai 1821 - iunie 1822
Grigore al IV-lea (nepot de frate al lui Grigore al III-lea Ghica), iunie 1822 - aprilie 1828
Administratie militara rusa: mai 1828 - aprilie 1834
Alexandru Ghica (frate cu Grigore Ghica), aprilie 1834 - octombrie 1842
Gheorghe Bibescu, decembrie 1842 - iunie 1848
Guvernul revolutionar provizoriu: 14 iunie - 28 iulie 1848
Locotenenta domneasca (alcatuita din Ion Heliade Radulescu , Nicolae Golescu si Cristian Tell): 28 iulie - 13 septembrie 1848
Caimacamia lui Constantin Cantacuzino: septembrie 1848 - iunie 1849
Barbu Stirbei, iunie 1849 - octombrie 1853
Administratie militara rusa: octombrie 1853 - iulie 1854
Administratie militara turca: iulie - august 1854
Administratie militara austriaca: august 1854 - martie 1856
Barbu Stirbei, septembrie 1854 - iunie 1856 (sub administratie militara austriaca pina in martie 1856)
Caimacamia lui Alexandru D. Ghica (fostul domn): iunie 1856 - octombrie 1858
Caimacamia de trei: Ioan Manu, Emanoil Baleanu si Ioan Alexandru Filipescu, octombrie 1858 - ianuarie 1859
Alexandru Ioan Cuza, ales domn al Tarii Rominesti la 24 ianuarie 1859
