Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc a recunoscut, la Mediaş, actul de la 1 decembrie 1918. în acelaşi sens, s-au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti (ianuarie 1919), CongresulşvabHorde la Timişoara (august 1919), ConsiliulNaţional Maghiar de la Târgu Mureş. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese exprimată încă de la finele anului 1918. într-un manifest din 3 noiembne 1918 se sublinia că: "Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie. Ş/ noi ne considerăm o naţiune reînnoită, o forţă acum eliberată pe ru/ne/e monarhiei. Ne trezim uşurati la conştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupriiii. Să trâim unullangă altul în pace...". Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de unire a românilor şi Consiliul Dirigent, permanentele amenintări proferate de Bela Kun la adresa României reîntregite, ca şi atacurile armate'i maghiare împotriva românilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august 1919, armata română, înfrângând fortele maghiare, a pătruns în Budapesta.
Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al actiunii românilor înşişi. S-a creat astfel un cadru favorabil dezvoltării societătii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.
Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile seculare ale românilor de a vieţui într-un singur stat. Ea a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. De asemenea, au contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de oameni politici precum: regele Ferdinand, lonel Brătianu, luliu Maniu, lon Nistor, Take lonescu, lon Inculeţ, Nicolae lorga şi mulţi alţii. În noul cadru istoric de după anul 1918 s-a accelerat ritmul de dezvoltare şi modernizare al societăţii româneşti, ceea ce a conferit trăinicie statului naţional. Suprafaţa ţării a sporit de la 137 000 km2 la 295 049 km2, populaţia de la 7 250 000 locuitori, înainte de 1918, la 18 052 896 locuitori, la recensământul din 1930. Au marcat creşteri importante, între altele, suprafaţa arabilă de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, suprafaţa acoperită cu păduri - de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4300 km la 11 000 km. A avut loc integrarea deplină, social-economică şi politică, a noilor teritorii unite cu patria-mamă, un progres economic real şi eficient, aplicarea unui program democratic de propăşire a ţării.
Modificarea fundamentală a structurii instituţionale şi economice, după reformele din 1921-1923, s-a tradus prin lărgirea masivă a cadrului vieţii social-politice, mutaţii în ceea ce priveşte echilibrul social de forţe. S-a făurit, în acelaşi timp, o lume a contrastelor, în care ţărănimea, ce reprezenta majoritatea populaţiei, trăia relativ greu, mai ales din gospodăriile proprii, iar Bucureştiul a devenit "Micul Paris", principala capitală din sud-estul Europei, un oraş modern, aliniat standardelor urbanismului internaţional.
Într-un cadru general de evoluţie a întregii societăţi au apărut şi fenomene noi, precum corupţia, arivismul şi, foarte rar, violenţa, au avut loc conflicte sociale. Degradarea poziţiilor forţelor conducătoare a făcut loc manifestărilor de extremă stângă şi dreaptă în societate, cu efecte, din perspectivă istoncă, negative. Pe plan internaţional, România s-a afirmat ca un factor cu iniţiativă diplomatică, cu o conduită exemplară, în sensul menţinerii păcii şi securităţii europene, contra politicii de revizuire a tratatelor de pace, a oricărui atentat la adresa statu-quo-ului teritorial. În noile condiţii internaţionale din deceniul al patrulea al secolului nostru, marcate de ascensiunea fascismului, a tendinţel către autoritarism, promovată de regele Carol al 11-lea, România Mare s-a dezmembrat,în vara anului 1940, sub loviturile de forţă ale puterilor totalitare, democraţia făcând loc regimurilor totalitare.
De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotãrârea Adunãrii Naþionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – ºi pânã în timpul de faþã, fiecare cetãþean al României întrgite a avut prilej sã asculte ori sã citeascã diferite lãmuriri cu privire la felul cum s-a înfãptuit Unirea aceasta ºi la temeiurile care îi garanteazã trãinicia.
Nu erau însa ºi nu sunt toate lãmuririle izvorâte dintr-o cunoºtinþã deplina a împrejurãrilor, nici dintr-o neprihãnitã iubire a adevãrului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales strãinii care nu au vãzut din capul locului cu ochi buni întregirea României, urmãresc scopul de a înfãþiºa Unirea aceasta în aºa fel încât sã trezeascã în sufletul celor slabi de înger îndoialã, spunând cã ea nu ar putea sã fie trainicã sau cã nu ar fi izbânda neîndoielnicã a vredniciei neamului românesc.
Se întâmplã sã auzim câteodatã astfel de pãreri nu numai din partea strãinilor, cu gânduri potrivnice, ci ºi din partea unor români care – deºi socotiþi ca oameni de ispravã ºi buni patrioþi – nu-ºi vor fi luat osteneala sã cugete mai îndelung ºi mai pãtrunzãtor, înainte de a fi rostit pãreri puþin lãmurite cu privire la temeiurile Unirii naþional-politice a tuturor românilor.
Unirea naþional-politicã, de la anul 1918, nu se cuvine sã fie înfãþiºatã, nici mãcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea ºi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcãtuire întâmplãtoare, rãsãritã din greºelile duºmanilor de veacuri. Chiar dacã asemenea greºeli nu s-ar fi sãvârºit niciodatã împotriva românilor subjugaþi de-a lungul veacurilor de stãpânire ungureascã, austriacã sau ruseascã, stãpânirile acestea nedrepte ar fi trebuit sã se dezumfle ºi micºoreze îndatã ce dreptul tuturor popoarelor de a-ºi croi soarta dupã buna lor pricepere a izbutit a se înãlþa la treapta de putere hotãrâtoare în noua întocmire a aºezãmântului de pace europeanã. De aceea, Unirea românilor trebuie înfãþiºatã totdeauna – potrivit adevãrului – ca urmarea fireascã a unei pregãtiri istorice de sute de ani, în cursul cãrora acest popor de eroi ºi de mucenici a izbutit sã-ºi apere cu uimitoare stãruinþã „ sãrãcia ºi nevoile ºi neamul" (M. Eminescu–„ScrisoareaIII"),rãmânând împotriva, tuturor nãvãlirilor barbare ºi vremelnicelor stãpâniri strãine, în cea mai strânsã legãturã cu pãmântul strãmoºesc în care, ca într-un liman de mântuire, ºi-a putut adãposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.
Astfel, statul român, întregit în forma lui de astãzi, trebuie preþuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci ºi nezguduite în alcãtuirea geograficã a pãmântului strãmoºesc, în firea poporului român ºi în trãinicia lui nepilduitã, în legãturile lui sufleteºti întãrite prin unitatea aceluiaºi grai, aceleiaºi credinþe, aceloraºi datini ºi obiceiuri, în asemãnarea nedesminþitã a întocmirilor ºi aºezãmintelor moºtenite din bãtrâni ºi, mai presus de toate, în puterea moralã a conºtiinþei naþionale, fãrã de care ar fi ºubrede ºi nesigure toate celelalte temeiuri.
Dupa inlaturarea stapanirii otomane si trecerea mai multor decenii de refacere, Romania isi desavarseste organizarea moderna a administratiei. Totodata, la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, cultura romana cunoaste o dezvoltare de nivel european, si o impresionanta afirmare a personalitatilor sale in afara granitelor tarii.
Importanti pasi in lupta pentru eliberare nationala si infaptuirea unirii au fost facuti in timpul revolutiei de la 1848, al carei reprezentanti de seama au fost Nicolae Balcescu si Avram Iancu.
In 1859, dupa alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al ambelor Principate romane, s-a putut infaptui unirea Tarii Romanesti si a Moldovei intr-un singur stat, purtand numele de Romania. La 14 martie 1881, Senatul a votat legea prin care Romania devenea regat.
La inceputul secolului XX, unirea intr-un singur stat, visul de veacuri al romanilor, pentru care s-au sacrificat generatii intregi, devenise o necesitate imperioasa, ceruta de legile dezvoltarii istorice, de evolutia societatii romanesti.
Dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, datorata revoltelor sociale si nationale ale popoarelor subjugate si escaladata de infrangerile militare suferite de Puterile centrale in a doua parte a primului Razboi mondial (1914-1918), a fost factorul extern care a precedat "crearea statului national unitar roman".
Prin proclamarea solemna, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, de catre Marea Adunare Nationala, a alipirii Transilvaniei la Vechiul Regat, unitatea politica a poporului roman era desavarsita.
Astfel Daco-Romania a fost refacuta, la un inalt stadiu de dezvoltare, si s-a creat structura statala in cadrul careia poporul roman, precum si ungurii, germanii, sarbii etc. puteau valorifica bogatiile tarii , puteau sa-si dezvolte virtutile morale si puteau afirma spiritul romanesc in cultura si civilizatia lumii.
Dupa anul 1918, viata sprituala si materiala a Romaniei a cunoscut o dezvoltare complexa. Esenta acestui proces a fost modernizarea accelerata a societatii, constituirea unor structuri politice democratice, impulsionarea invatamantului, stiintei si culturii.
In anul 1923, o noua Constitutie a fost adoptata, legiferand caracterul national si unitar al statului, si garantand noi drepturi civile si libertati minoritatilor etnice.
Aidoma altor state europene, Romania traverseaza o perioada politica agitata, care culmineaza spre finalul perioadei interbelice, in 1938, cu instaurarea unui regim autoritar-monarhic, urmat de dictatura generalului Ion Antonescu (1940).
Marea Unire de la 1918 a fost urmata de o perioada de mare emulatie culturala in Romania, o serie din personalitatile sale bucurandu-se de prestigiu international. Printre acestea ii mentionam pe Nicolae Iorga, Constantin Brancusi, George Enescu, Henri Coanda, Dimitrie Gusti.
Politica externa romaneasca se caracterizeaza in acest interval prin initiative notabile menite sa salvgardeze pacea si dreptul international. Un rol aparte il are Nicolae Titulescu, ales in doua randuri ca presedinte al Grupului de initiatori ai securitatii colective a Europei.
