Prima provincie care s-a unit cu patria-mamă a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării până la despărtirea de statul multinaţional în care au fost înglobate. În 1917 s-a constituit în provincie Partidul National Moldovean, ce a coordonat mişcarea de eliberare naţională. În acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul "Cuvânt Moldovenesc".

Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a anunţat autonomia Basarabiei. Preşedinte al sau a fost ales loan Inculeţ. În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile destrămării unitaţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, pericolul întreruperii legăturilor între guvernul de la laşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei, au creat noi agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarie 1918, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, reiaţiile diplomatice cu România.

În ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina. Complet izolată, Republica Moldovenească şi-a proclamat, la rândul său, la 4 februarie 1918, independenţa. La 27 martie/9 aprilie 1918 ,Sfatul ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor - 138 deputaţi - a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Desfăşurarea primei conflagratii mondiale a adâncit şi criza de structură a regimului dualist austro-ungar şi a impus rezolvarea situaţiei provinciilor locuite de către români, şi anume, Bucovina şi Trsnsilvania. Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind înrolati în armata austro-ungară, ceea ce a agravat suferinţele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta naţională s-a radicalizat în provincie, în condiţiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale. Numeroşi ostaşi români din fosta armată austro-ungară, căzuţi prizonieri în Rusia, s-au înrolat în detaşamentele de voluntari care susţineau lupta pentru unitate natională. La 27 mai/8 iunie 1917 a sosit la laşi primul detaşament de voluntari transilvăneni şi bucovineni.

Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când Austro-Ungaria, practic, se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultimă soluţie de salvare, a Bucovinei la Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu intervenţia armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi lancu Flondor, s-a convocat, în aceste condiţii, la 14/27 octombrie 1918, o Adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. Aceasta a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români, din Austro-Ungaria, acum, practic prăbuşită. S-a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu National. Lider politic a fost ales lancu Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de orice ingerinţă, voinţa de a se uni cu Ţara. Intervenţia trupelor ucrainene l-a determinat însă pe Flondor să ceară sprijinul armatei române.

În atari împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, şi anume, al reprezentanţilor românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor. Românii constituiau marea majoritate a participanţilor. La propunerea lui lancu Flondor, care a prezidat lucrările Congresului, s-a votat, cu o majoritate zdrobitoare, "unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României". Reprezentanţii celorlalte populaţii au recunoscut şi acceptat hotărârea românilor.

În Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins să se radicalizeze o dată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea trupelor române în Transilvania, în vara lui 1916, a fost salutată cu entuziasm de către români. Numeroşi tineri au căutat să se înroleze în armata română. După retragerea unităţilor militare, urmare a necesităţilor campaniei de la sudul Dunării, autorităţile maghiare au dezlănţuit o campanie de reprimare a mişcării naţionale româneşti. S-au făcut rechiziţii, internări în lagăre, s-a trecut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. În aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda interdicţiilor pronunţate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de protest, între 1916 şi 1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara. În condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unităţile militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul "Adevărul". În ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg Imperiul, puternice greve generale.

În acelaşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor, deoarece mai existau, încă, mulţi oameni politici occidentali, în S.U.A. şi Marea Britanie, care cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia, S.U.A., Italia, Suedia, între alţii, Take lonescu, Simion Mândrescu, loan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă şi cărţi, au avut loc conferinţe şi manifestaţii, s-au făcut intervenţii în parlamente, s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918 a avut loc la Roma, Congresul popoarelor asuprite din tmperiul Austro-Ungar, la care au participat din partea românilor Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu. G.G. Mironescu. S-a decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite din dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, care publica ziarul "La Roumanie".

În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat, astfel, activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a adoptat, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama "independenţa naţiunii române" din cadrul dublei monarhii. În acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a făcut ultima încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul "Către popoarele mele credincioase", în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar Declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. S-au desfăşurat, de asemenea, numeroase actiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.

Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile româneşti, denumite Sfaturi, care au dispus de sprijinul militar al populaţiei româneşti prin intermediul gărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror provocări ale fostelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.) din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român - Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazâr şi şase ai Partidului Social Democrat - loan Flueraş, Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, losif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.

Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Între 13-15 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegaţiei conduse de Karolyi. Trecându-se la preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării populare documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-lulia.

Adunarea naţională de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1228 delegaţi aleşi şi peste 100000 oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti. Într-o atmosferă de puternic entuziasm poputar, prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea "acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România". Rezoluţia Unirli prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat, şi anume, Marele Sfat Naţional care a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba-Iulia a consfinţit pe vecie, prin votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.