Contextul intern şi internaţional al instaurării regimului antonesciano-legionar. În vara anului 1940, Europa trăia sub impresia victoriei germane pe frontul de apus, care dusese la îngenuncherea Franţei şi a "Ţărilor de Jos" (Belgia, Olanda, Luxemburg). România era izolată, astfel, de aliaţii săi tradiţionali - Anglia şi Franţa - şi suferise, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, grave atingeri ale suveranităţii naţionale prin rupturile teritoriale - Basarabia, nordul Bucovinei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul - care mutilaseră cumplit fiinţa naţională. Practic, Romănia Mare nu mai exista. Potenţialul său economic şi militar interesa însă, în mod deosebit, guvernul de la Berlin, din perspectiva extinderii războiului în Europa de Est şi Sud-Est.
Pe plan intern, se manifesta o intensă activitate a dreptei politice, şi în special a Gărzii de Fier, încurajată de succesele repurtate de trupele naziste şi de profunda criză de autoritate cu care se confrunta statul după tragicele cesiuni teritoriale. Era absolut necesară, în acelaşi timp, o guvernare de mână forte care să garanteze frontierele ţării şi să pregătească refacerea unităţii naţionale, salvând, astfel, fiinţa statului român. Acestor cerinţe le-a corespuns, cu mijloace adecvate timpului în care a trăit şi activat, personalitatea generalului Ion Antonescu1 .
La 1 septembrie 1940, luliu Maniu s-a întâlnit cu Ion Antonescu, la Ploieşti, şi a discutat cu acesta înlăturarea regelui Carol al II-lea şi formarea unui cabinet de coaliţie. Tratativele au continuat în zilele următoare şi cu conducătorii liberali şi şefii legionarilor în vederea constituirii unui guvern de "uniune naţională". Paralel, legionarii au întreprins atacuri asupra instituţiilor de stat şi a unităţilor militare, soldate cu victime.
La 4 septembrie 1940 orele 12, Ion Antonescu a fost însărcinat de regele Carol al II-lea cu formarea noului guvern. În ziua următoare, acesta a suspendat Constituţia şi a dizolvat Corpurile legiuitoare după ce, la cererea generalului, de acord cu legionarii, sub presiune şi ameninţare, regele i-a conferit puteri depline în dimineaţa zilei de 5 septembrie, orele 3:50, ceea ce a dus la modificarea regimului politic. Cu sprijinul unor adjutanţi regali şi comandanţi militari, beneficiind şi de concursul ministrului Germaniei la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, Ion Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea să abdice. Regele, după o serie de consultări cu unii apropiaţi Valer Pop, Mihail Manoilescu, A.C. Cuza, Gheorghe Brătianu- şi după obţinerea unor garanţii că putea pleca nestingherit, a abdicat în dimineaţa zilei de 6 septembrie (orele 6:10) şi, ulterior (7 septembrie, orele 3), a părăsit ţara cu o serie de bunuri ale patrimoniului naţional, precum o parte a colecţiei de tablouri pe care Carol I o lăsase moştenire statului român.
La 6 septembrie i-a succedat la tron fiul său, Mihai I, care a depus jurământul în prezenţa lui Ion Antonescu, a Patriarhului Nicodim şi a lui Gheor-ghe Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Dispunând de "puteri depline", generalul a devenit însă depozitarul celor mai importante prerogative de conducere a statului, intitulându-se "Conducător al statului". El s-a bucurat de puteri deosebite, nefiind răspunzător în faţa vreunui for politic. Aflat într-o clară poziţie de inferioritate în ierarhia politică, regele mai păstra doar unele atribuţii simbolice, ca: numirea primului ministru (preşedinte ai Consiliului de Miniştri), comanda oştirii, conferirea de distincţii, baterea de monedă, acordarea graţierii şi a amnistiei, numirea de ambasadori. Prin aceasta, se vedea în mod deschis dorinţa generalului de a ţine sub control instituţia monarhică, chiar dacă, din considerente politice, el s-a pronunţat pentru menţinerea ei, şi partidele politice.
Noul guvern reflecta raportul de forţe politice din ţară, între general şi Garda de Fier. Încercarea lui Ion Antonescu de a colabora cu conducătorii Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc a eşuat, căci partidele politice au refuzat să se asocieze unui regim autoritar. În consecinţă, s-a constituit un guvern al dictaturii legionare, fără amestecul armatei, în care adepţii lui Horia Sima deţineau vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri, portofoliul externelor, lucrărilor publice, muncii, educaţiei naţionale şi cultelor. S-a inaugurat un condominium de putere între Ion Antonescu şi legionari, în care cei din urmă au dorit mereu să-şi sporească puterea, iar primul a considerat "alianţa" ca ceva temporar, sortit eşecului încă de la început.
La 14 septembrie 1940 România s-a proclamat "stat naţional-legionar", în care Garda de Fier, ca o agentură teroristă în serviciul Germaniei şi influenţată de teoria corporatismului italian, a dezvoltat, în chip demagogic, teoria utopică a "purificării" vieţii politice printr-o "revoluţie naţională". La 14 noiembrie, I. Antonescu a întreprins o vizită în Italia, iar peste o săptămână în Germania, unde a semnat, la 23 noiembrie, protocolul de aderare a României la alianţa puterilor fasciste sau Pactul Tripartit. Se poate aprecia că actul aderăiii a încheiat apropierea României de Reichul nazist, proces declanşat de pactul sovieto-german din august 1939, de consecinţele sale imediate pentru România. Ion Antonescu a ales, astfel, din cele două rele - Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă, pe cel pe care îl considera mai putin rău pentru binele ţării: în 1940, Reichul nazist era singura putere europeană care putea sprijini România în faţa ameninţărilor şi agresiunii sovietice.
Totodată, el a cerut lui Hitler să trimită în România o misiune militară germană, reînnoind solicitările mai vechi ale fostului rege Carol. Scopul acesteia era de a asigura securitatea zonei Văii Prahovei, ale cărei rezerve petroliere erau foarte importante pentru maşina de război nazistă şi pentru pregătirea armatei române în perspectiva războiului cu Uniunea Sovietică. În realitate, era vorba de a menţine dominaţia germană în România, şi în Balcani, proces la care concura şi Legaţia Germaniei din Bucureşti, cu un personal tot mai numeros, şi al cărei titular a fost numit, din ianuarie 1941, baronul Manfred von Killinger. Încă din 10 octombrie 1940 se aflau în România peste 22000 militari hitlerişti. Numărul lor a sporit până în primăvara lui 1941 la 500 000, dintre care 130 000 au trecut apoi Dunărea cu prilejul ofensivei trupelor naziste contra lugoslaviei şi Greciei. În aceste condiţii s-a ajuns la o deteriorare a relaţiilor ţării noastre cu Marea Britanie, iar Statele Unite ale Americii au blocat fondurile româneşti în băncile americane, pe motiv că România era "o ţară ocupată".
Principalele direcţii ale politicii interne, contradicţiile dintre Ion Antonescu şi legionari. Dictatura legionară a promovat o politică profund antidemocratică, de teroare, lichidând, de fapt, şi ultimele drepturi şi libertăţi democratice. S-au creat detaşamente speciale ale poliţiei legionare. În octombrie 1940, pe lângă marile întreprinderi s-au numit comisari de românizare. Încercând să-şi consolideze puterea, legionarii au vrut să preia în ţară conducerea prefecturilor şi primăriilor. Jafuri şi crime, masacre, exproprieri forţate, răfuieli sângeroase cu foşti adversari politici, susţinători ai guvernării carliste, o legislaţie reacţionară au marcat această perioadă. În acelaşi timp, Ion Antonescu a luptat pentru controlul exclusiv al puterii politice. El s-a străduit permanent de a slăbi poziţia instituţiei monarhice, pe care a dorit să şi-o subordoneze pentru a o manevra mai uşor. Pentru aceasta, i-a impus regelui să-şi petreacă mai mult timp la reşedinţa de la Sinaia, întreprins anchete asupra foştilor demnitari ai lui Carol al II-lea şi a averii lor, unora fixându-le domiciliu obligatoriu, a încercat să impună modificarea regulamentului de funcţionare a Casei Regale şi schimbarea personalului acesteia.
În 26/27 noiembrie 1940 legionarii s-au dedat la crime înfiorătoare. Au avut loc asasinate la Jilava, unde au pierit 65 deţinuţi politici: politicieni şi militari, colaboratori ai regelui Carol al II-lea, mulţi implicaţi în represiunile contra legionarilor - precum generalii Gheorghe Argeşanu (fost prim-ministru), Gabriel Marinescu, Gheorghe Bengliu, fostul ministru Victor Iamandi - în pădurile Vlăsiei, Balota, Prefectura Poliţiei din Bucureşti. Sub gloanţe au căzut şi economistul Virgil Madgearu, ucis în pădurea Snagov, şi savantul de reputaţie internaţională, de fapt, cel mai mare istoric al românilor, Nicolae lorga, executat la marginea şoselei, în comuna Strejnic. Şi toate acestea pe un fond general de înfricoşare a opiniei publice. Au luat totuşi o poziţie critică unii oameni politici, membri ai Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc.
Perioada regimului legionar-antonescian nu a fost lipsită de contradicţii între protagoniştii scenei politice - generalul şi legionarii - ambii socotind, în numele unor concepţii ideologice totuşi diferite, alianţa temporară, şi doar un pas către controlul exclusiv al puterii. Adept al ordinii publice şi patriot, Ion Antonescu era nemulţumit de violenţele şi crimele legionarilor. Apropierea sa de Germania nazistă, - generalul fiind ca formaţie anglofil - urmărea doar garantarea frontierelor ţării, a refacerii integrităţii teritoriale naţionale, şi a afirmării suveranităţii României, prin anularea Dictatului de la Viena, problemă pe care, de fapt, a ridicat-o în toate întâlnirile cu Hitler. Convins de rolul nefast al Gărzii de Fier, Ion Antonescu a luptat, de la sfârşitul lui decembrie 1940, pentru eliminarea acesteia din viaţa politică. În schimb, legionarii, puşi pe jaf şi pe corupţie, îi reproşau generalului că menţine vechii oameni politici şi chiar unele forţe politice compromise în colaborarea cu regele Carol al II-lea. Confruntarea între cele două poziţii a luat forma încercării supreme a legionarilor de a cuceri puterea politică prin rebeliune.
 Rebeliunea legionară din ianuarie şi consecinţele sale. Intensificarea violenţelor legionarilor şi faptul că aceştia deveneau tot mai indezirabili în ochii opiniei publice l-au determinat pe Ion Antonescu, încă din decembrie 1940, să ia primele măsuri contra Gărzii de Fier. Astfel, a ordonatdesfiinţarea poliţiei legionare şi a instituit pedeapsa cu moartea pentru instigarea la rebeliune. Legionarii, profitând de complicitatea şefului poliţiei secrete germane, Heinrich Himmler, s-au înarmat, pregătindu-se pentru confruntarea decesivă.
La 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a plecat la Berlin, unde i-a cerut lui Hitler să-i dea mână liberă pentru a restabili situaţia. La doar două zile, Nicolae Pătraşcu, secretarul general al mişcării legionare, a proclamat ruptura totală cu Antonescu, iar legionarii au trecut la organizarea de detaşamente paramilitare şi la baricadarea în sedii. Reîntors din Germania, Ion Antonescu a decis desfiinţarea comisiilor de românizare, destituirea ministrului legionar de interne, generalul Constantin Petrovicescu, şi a lui Alexandru Ghica, directorul general (legionar) al Poliţiei.
Între 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat la Bucureşti şi în ţară o rebeliune, având asentimentul tacit al Reichului. Au avut loc jafuri, crime, masacre. Au fost devastate 3 400 de imobile şi de instituţii. Oameni nevinovaţi, persoane civile, soldaţi şi ofiţeri - în total 1 000 persoane - au căzut sacrificiu fanatismului unor oameni însetaţi de putere. Au fost provocate, în întreaga ţară, daune în valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemulţumit profund opinia publică din ţara noastră. Explozia de ură a legionarilor i-a compromis însă în ochii Germaniei. Hitler pregătea războiul în Răsărit şi avea nevoie de linişte în România. De aceea el a fost de acord cu intervenţia armatei române la ordinul lui Ion Antonescu, ceea ce a dus la înfrângerea rebeliunii legionare. Aceasta nu a împiedicat însă pe hitlerişti să accepte plecarea, în Germania, a circa 700 de legionari în frunte cu Horia Sima. Ei vor fi mereu o monedă de şantaj în raporturile cu Ion Antonescu. Circa 8 000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse.
La finele lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu era singurul stăpân al scenei politice româneşti. S-a format un guvern de tehnicieni şi militari, care reprezenta o dictatură, pusă în serviciul războiului şi contra regimului bolşevic de la Răsărit.

Din scrisoarea generalului Ion Antonescu către Horia Sima, la 15 ianuarie 1941:

"Nu am reuşit să mă fac ascultat. Din contră dezordinile s-au înmulţit şi s-au agravat, şi cu acte de insubordonanţă în stat comise de acei care fiind numiţi de dv. se ştiu acoperiţi şi susţinuţi de dv.
Într-adevăr, orice măsură de ordine pe care am luat-o nu a fost executată. Noţiunea disciplinei de stat a dispărut. Fiecare procedează cum vrea şi judecă cum vrea...
Dar opinia aceasta publică pe care eu o respect şi vreau s-o satisfac se revoltă când constată că legionarii... comit astăzi acte în profit personal.
Nu pot îngădui această procedare fiindcă mă dezonorează şi-mi atrage şi răspunderi personale, prin faptul că nu iau măsuri în contra vinovaţilor...
Vreţi să mergeţi astfel înainte, mergeţi singuri, dar nu cu generalul Antonescu...
El a intrat în arena politică pentru a salva ţara, nu pentru a o duce la un dezastru şi mai mare...".

Ion Antonescu (1882-1946) a fost om politic şi militar. A îndeplinit funcţii importante - şeful secţiei Operaţii de la Marele Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, ministru de război. Fire dârză şi hotărâtă, a criticat corupţia şi afacerile veroase ce domneau în rândurile camarilei regale şi a intrat în conflict cu Carol al II-lea, care i-a fixat domiciliu forţat la mănăstirea Bistriţa. După numirea sa la conducerea statului, prin întreaga politică pe care a desfăşurat-o, până la 23 august 1944, a fost şi rămâne o personalitate controversată.