De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotãrârea Adunãrii Naþionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – ºi pânã în timpul de faþã, fiecare cetãþean al României întrgite a avut prilej sã asculte ori sã citeascã diferite lãmuriri cu privire la felul cum s-a înfãptuit Unirea aceasta ºi la temeiurile care îi garanteazã trãinicia.

Nu erau însa ºi nu sunt toate lãmuririle izvorâte dintr-o cunoºtinþã deplina a împrejurãrilor, nici dintr-o neprihãnitã iubire a adevãrului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales strãinii care nu au vãzut din capul locului cu ochi buni întregirea României, urmãresc scopul de a înfãþiºa Unirea aceasta în aºa fel încât sã trezeascã în sufletul celor slabi de înger îndoialã, spunând cã ea nu ar putea sã fie trainicã sau cã nu ar fi izbânda neîndoielnicã a vredniciei neamului românesc. 

Se întâmplã sã auzim câteodatã astfel de pãreri nu numai din partea strãinilor, cu gânduri potrivnice, ci ºi din partea unor români care – deºi socotiþi ca oameni de ispravã ºi buni patrioþi – nu-ºi vor fi luat osteneala sã cugete mai îndelung ºi mai pãtrunzãtor, înainte de a fi rostit pãreri puþin lãmurite cu privire la temeiurile Unirii naþional-politice a tuturor românilor.

Unirea naþional-politicã, de la anul 1918, nu se cuvine sã fie înfãþiºatã, nici mãcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea ºi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcãtuire întâmplãtoare, rãsãritã din greºelile duºmanilor de veacuri. Chiar dacã asemenea greºeli nu s-ar fi sãvârºit niciodatã împotriva românilor subjugaþi de-a lungul veacurilor de stãpânire ungureascã, austriacã sau ruseascã, stãpânirile acestea nedrepte ar fi trebuit sã se dezumfle ºi micºoreze îndatã ce dreptul tuturor popoarelor de a-ºi croi soarta dupã buna lor pricepere a izbutit a se înãlþa la treapta de putere hotãrâtoare în noua întocmire a aºezãmântului de pace europeanã. De aceea, Unirea românilor trebuie înfãþiºatã totdeauna – potrivit adevãrului – ca urmarea fireascã a unei pregãtiri istorice de sute de ani, în cursul cãrora acest popor de eroi ºi de mucenici a izbutit sã-ºi apere cu uimitoare stãruinþã „ sãrãcia ºi nevoile ºi neamul" (M. Eminescu–„ScrisoareaIII"),rãmânând împotriva, tuturor nãvãlirilor barbare ºi vremelnicelor stãpâniri strãine, în cea mai strânsã legãturã cu pãmântul strãmoºesc în care, ca într-un liman de mântuire, ºi-a putut adãposti traiul de-a lungul vremilor de urgie. 

Astfel, statul român, întregit în forma lui de astãzi, trebuie preþuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci ºi nezguduite în alcãtuirea geograficã a pãmântului strãmoºesc, în firea poporului român ºi în trãinicia lui nepilduitã, în legãturile lui sufleteºti întãrite prin unitatea aceluiaºi grai, aceleiaºi credinþe, aceloraºi datini ºi obiceiuri, în asemãnarea nedesminþitã a întocmirilor ºi aºezãmintelor moºtenite din bãtrâni ºi, mai presus de toate, în puterea moralã a conºtiinþei naþionale, fãrã de care ar fi ºubrede ºi nesigure toate celelalte temeiuri.