Operaţiunea Iaşi-Chişinău  

Posted by dantntfcs in ,

Operaţiunea Iaşi-Chişinău, (în limba rusă: Ясско-Кишинёвская операция – Iassko-Kişiniovskaia operaţia), cunoscută în literatura de specialitate şi ca Bătălia pentru România, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roşie şi aliaţii germano-români de la sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea şi al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forţe germane şi române) şi să ocupe România. Operaţiunea s-a încheiat cu pierderi de ambele părţi, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieşirea României din război (23 august 1944) de partea Axei şi trecerea ulterioră de partea Aliaţilor.

Contextul general

În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de-a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice şi a reuşit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s-a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roşii. Din iunie 1944, în acest sector de front s-a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să-şi consolideze poziţiile.

Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formaţii germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situaţia s-a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru şi de nord ale frontului de est, pentru a opri înaintarea Armatei Roşii în ţările baltice, Belarus, Ucraina de nord şi Polonia. În ajunul declanşării ofensivei sovietice, singura forţă blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate şi diviziile germane Panzer a 10-a şi a 13-a.
Pentru detalii, vezi: Bătălia de la Târgul Frumos.

Eşecul serviciilor de informaţii

Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcţionat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 21 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declaşarea ofensivei, că nu se aştepta la niciun atac şi că, dacă totuşi ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporţii reduse.

Planul sovietic

Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea şi al III-lea.

Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iaşi şi să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret şi aşa-zisa Poartă a Focşanilor, o linie fortificată dintre Siret şi Dunăre.

Frontul al III-lea ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru lângă Tiraspol, după care să-şi îndrepte formaţiile mobile spre nord-vest pentru joncţiunea cu Frontul al II-lea. Acţiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chişinăului.

După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri şi Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre Bucureşti, câmpurile petrolifere şi rafinăriile de pe Valea Prahovei.

Desfăşurarea luptelor

Frontul al II-lea cât şi al III-lea au reuşit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană şi o parte a Armatei a 8-a. Linia defensivă germano-română s-a prăbuşit la două zile de la începutul ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat. Ruptura iniţială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în dimineaţa zilei de 21 august fiind distrusă toată reţeaua de aprovizionare din spatele frontului germano-român.

Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forţă coerentă de luptă, iar Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km. Grupul mobil al Armatei Roşii a reuşit să taie retragerea formaţiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria. Germanii din mai multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reuşit să scape de capturare numai grupuri mici.
 
Efectivele implicate în luptă

Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor:
infanterie – 4,5 până la 7,7
tunuri şi mortiere – 230 până la 248
tancuri şi tunuri de asalt – 18

Raportul de forţe:
infanterie – 1:3
artilerie – 1:7
tancuri şi tunuri de asalt – 1:11.2

Luptele germano-române

În acest timp, la Bucureşti, a fost dată o lovitură de stat, condusă de regele Mihai, care l-a îndepărtat de la putere pe mareşalul Ion Antonescu. Trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum şi de atacurile sovieticilor pe front. Soldaţii germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploieşti şi rafinăriile prahovene au fost alungaţi de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele.

Prezumtiva trădare a românilor

S-a spus adesea că prăbuşirea rapidă şi totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor. Un studiu al operaţiunilor de luptă indică că o asemenea prezumţie este eronată. Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depăşit, artileria şi armamentul antiaerian nu le-a permis să respingă toate atacurile. Divizia I blindată a rezistat cu dârzenie, dar a fost înfrântă repede. Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s-a petrecut în condiţiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată.

Urmări

Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puţin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut forte puţini soldaţi într-o ofensivă de asemenea amploare. Ameninţarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să-şi retragă armatele din Grecia şi Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporţii.
La nivel politic, ofensiva a precipitat acţiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareşalului Antonescu şi de scoatere a ţării din Axă. Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români şi foştii aliaţi germani şi unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.

Sovieticii

Soldaţi:
13.197 morţi şi dispăruţi
53.933 răniţi.

Materiale:
75 tancuri şi tunuri autopropulsate
108 tunuri şi mortiere
111 avioane
Germanii

Soldaţi:
cel puţin 200.000 morţi şi dispăruţi, precum şi un număr necunoscut de răniţi

Materiale:
83 tancuri şi tunuri autopropulsate
3.500 tunuri
3.300 diferite vehicule
330 avioane

Românii

Soldaţi:
8.305 morţi
24.989 răniţi
153.883 dispăruţi sau prizonieri

Antanta  

Posted by dantntfcs in , ,

Antanta a fost un bloc creat cu puţin timp înainte de primul război mondial şi format din Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus. Romania adera si ea la Antanta in 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepţia Rusiei care a ieşit din război în 1917.

Tripla Înţelegere/Antanta a fost formată în trei etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două ţări ar fi fost atacată de către Tripla Alianţă. Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta Cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două ţări şi-au delimitat sferele de influenţă în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.

Istoria Timişoarei  

Posted by dantntfcs in , ,

              Istoria Timişoarei este una îndelungată care începe cu antice aşezări umane pe actuala vatră a oraşului şi mai apoi cu apariţia primei cetăţi fortificate, în jurul secolului XII. Cetatea a trecut prin diverse stăpâniri care i-au marcat profund cursul dezvoltării. A început să se dezvolte sub stăpânirea ungară a lui Carol Robert de Anjou, în secolul XIV, devenind pentru scurt timp şi capitală a Regatului Ungar. Cetatea a fost apoi cucerită de otomani, în 1552, şi pentru aproape două secole a devenit un important bastion militar turcesc. În 1716 istoria Timişoarei ia o puternică întorsătură, când cetatea e cucerită de Imperiul Habsburgic şi începe reconstrucţia şi dezvoltarea oraşului drept capitală a Banatului. Colonizarea Banatului face din Timişoara un adevărat centru multicultural şi multiconfesional. Construcţia canalului navigabil Bega dă un avânt puternic dezvoltării economice şi a comerţului. Oraşul cunoaşte o perioadă de înflorire fără precedent, ajungând să primească numele de "Mica Vienă" ca recunoaştere a importanţei şi frumuseţii lui. În 1919, Banatul se uneşte cu România şi în Timişoara se instaurează pentru prima dată administraţia română. Ocupaţia sovietică postbelică marchează începutul perioadei comuniste, perioadă care ia sfârşit în 1989 odată cu Revoluţia anticomunistă: revoluţie pornită tocmai din oraşul de pe Bega.

Timpuri străvechi

Primele urme ale prezenţei omului pe teritoriul de astăzi al Timişoarei datează din neolitic, mai bine de 6.000 de ani în urmă. Poziţia geografică a vetrei pe care s-a dezvoltat oraşul Timişoara, aproape în centrul unei zone delimitate de trei artere importante de circulaţie (Mureş, Tisa, Dunărea), fertilitatea Câmpiei bănăţene, luncile şi mlaştinile întinse din preajmă au oferit, încă din vechime, condiţii favorabile de hrană şi vieţuire a oamenilor.

În cartierul Fratelia au fost descoperite vase ceramice aparţinând culturii Vinca, iar în altă locaţie, un complex de locuinţe şi ceramică. De asemenea, au fost descoperite obiecte aparţinând acestei perioade (anul 4000 î.Chr) în cartierele Cetate, Mehala şi la Pădurea Verde.

Referitor la perioada bronzului, cea mai relevantă descoperire este o necropolă de incineraţie, în cartierul Fratelia, unde arheologii au scos la lumină 200 de morminte şi 400 de vase. Această necropolă susţine ipoteza că aici exista o aşezare stabilă. Au mai fost descoperite urme din epoca bronzului şi în Fabric şi Mehala.

Epoca fierului, legată puternic de înflorirea civilizaţiei geto-dacă, este destul de slab reprezentată. Au fost descoperite ceramică, monede romane şi un cuţit la Pădurea Verde. Din perioada romană au fost descoperite monede, fibule şi un vârf de lance în cartierele 1 Mai şi Mehala. În vatra oraşului este atestată o continuitate şi după retragerea aureliană. În cartierul Freidorf au fost găsite fragmente de râşniţă, seminţe carbonizate, gropi de provizii toate datând din secolele III-IV şi care atestă practicarea agriculturii şi creşterea animalelor, iar resturile de vânat indică practicarea vânătorii. De asemenea în aşezarea de la Cioreni s-a descoperit ceramică autohtonă, dar şi romană aparţinând secolelor II-IV, iar locuirea aşezării se prelungeşte până în secolele VIII-IX. Tot în acestă aşezare a fost identificată o necropolă aparţinând feudalismului timpuriu din care s-au cercetat 20 de morminte. Este vorba de acelaşi lucru şi în cazul cercetărilor de la Dumbrăviţa unde materialul ceramic şi celelalte obiecte descoperite în acest loc au dus la concluzia existenţei aici a unei aşezări daco-romane în secolele II-III.
estarea documentară a castrului Tymes

Se presupune că în secolul IX, cneazul Glad domnea peste aceste locuri. El a acceptat suzeranitatea ungară. Totuşi, până acum nu a fost descoperit nici un document care să dateze din acea perioadă. Prima atestare documentară a localităţii Timişoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialişti fie în 1212, fie în 1266. În această perioadă, cetatea ocupa o suprafaţă dreptunghiulară, iar fortificaţia consta dintr-un val de pământ cu palisadă care era apărată din trei părţi de braţe de apă, iar pe a patra latură de un canal. Aşezarea care a evoluat în această zonă nu dobândise până atunci o importanţă politică, economică, socială sau religioasă, pentru că rolul dominant în zonă, în plan politic şi spiritual, îl avea Cenadul. În 1175 este menţionat comitatul Timiş, dar sursele nu menţionează care este centrul economic şi administrativ al acestuia. În momentul atestării sale, acesta făcea parte din comitatul Timiş, o unitate administrativ teritorială a regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai târziu ca Banat, cu centrul administrativ în „Urbs Morisena” (apoi Cenad) fusese cucerit de către maghiari în jurul anului 1030 şi încorporat regatului ungar.
Timişoara medievală, în Regatul maghiar (până în 1554)
 
Iancu de Hunedoara

Fiind aşezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei Banatului, atât Timişoara cât şi funcţia de comite de Timiş devin din ce în ce mai importante. Timişoara primeşte un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou care în urma vizitei sale din 1307 ordonă construirea unui palat regal,pe locul unde este acum Castelul Huniazilor construit de Iancu de Hunedoara, iar în timpul anarhiei feudale, acesta chiar îşi va muta capitala la Timişoara. Stabilirea curţii regale în acest loc a determinat o creştere demografică a aşezării, dar importanţa ei devine şi comercială şi politică. Timişoara devine capitala regatului ungar pentru o perioadă de 8 ani, între 1316-1323. Carol Robert de Anjou va mai reveni la Timişoara în 1330 când porneşte de aici împotriva lui Basarab I, Domnul Ţării Româneşti. Palatul regal a fost ridicat cu meşteri italieni şi era organizat în jurul unei curţi dreptunghiulare având un corp principal care era prevăzut şi cu un donjon sau un turn.

Timişoara va juca un rol important şi în lupta cu noua ameninţare de la Sud: turcii otomani. În 1394, turcii conduşi de Baiazid trec pe lângă Becicherecul Mare şi Timişoara în drumul lor spre Ţara Românească unde vor fi înfrânţi de către voievodul muntean Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine. Timişoara va servi din nou ca punct de concentrare a forţelor armate creştine, de data aceasta în vederea confruntării de la Nicopole. După înfrângerea creştinilor, turcii vor devasta Banatul până la Timişoara, de unde vor fi alungaţi de către comitele de Timiş, Ştefan de Lossoncz (Lossonczy István).

Numirea lui Iancu de Hunedoara în 1440 în funcţia de comite de Timiş marchează un capitol aparte din istoria Timişoarei. Iancu de Hunedoara va fi cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la Belgrad, asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creştinătăţii. El va transforma oraşul într-o tabără militară permanentă şi în domiciliul său, pentru că se mută împreună cu familia. Astfel, cetatea va rămâne în posesia Corvineştilor până în 1490. Iancu de Hunedoara se ocupă şi de refacerea vechiului castel, cu ajutorul unui arhitect italian. După moartea lui Ladislau al V-lea, regele Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, este ales suveran al Ungariei (1458). Acesta este considerat de către istoriografia maghiară drept unul dintre cei mai mari regi din istoria Ungariei. Odată cu extinderea teritorială a Imperiului Otoman în această parte a Europei, Timişoara, prin poziţia sa şi prin forţa garnizoanei sale devine cheia unui întreg sistem defensiv ce asigura partea sud-estică a Ungariei. Din această cauză încercările de cucerire ale turcilor devin din ce în ce mai insistente. Astfel, tentative de cucerire a cetăţii au loc în anii 1462, 1467, dar toate aceste expediţii au eşuat. În anul 1478, Matei Corvin numeşte în funcţia de comite de Timiş pe Pavel Chinezu
Răscoala lui Gheorghe Doja (1514)


Un episod deosebit din istoria Timişoarei îl reprezintă asediul cetăţii de către oastea ţăranilor răsculaţi condusă de Gheorghe Doja. Războiul ţărănesc a pornit din Transilvania, după ce Gheorghe Doja a fost numit comandant al cruciadei anti-otomane, iniţiate de Papa Leon al X-lea. Acesta promisese iobagilor participanţi la cruciadă, eliberarea, însă cum războiul nu a mai avut loc, nemulţumirea maselor oprimate a dus la transformarea revoltei într-o răscoală. Armatele răsculate, formate din iobagi români şi unguri au înfrânt mai întâi nobilimea condusă de comitele Ştefan Bathory şi episcopul Nicolaie Csaki, dar au fost înfrânte lângă Timişoara de comitele Ioan Zapolya. Gheorghe Doja a încercat să schimbe albia Begăi pentru a se putea apropia mai uşor de cetate, dar nu a reuşit şi a fost înfrânt. Se spune că locul unde Doja a suferit o cumplită moarte, fiind pus pe un scaun din fier înroşit şi ars de viu, este marcat de statuia Sfintei Marii din Piaţa cu acelaşi nume a cartierului Iosefin. Totuşi, ultimele ipoteze susţin că torturarea lui Doja a avut loc chiar lângă castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Deci este mult mai probabil ca locul execuţiei să fie undeva în faţa Hotelului Central de lângă Muzeul Banatului.

Atacul otoman (1552)

După moartea lui Ioan Zapolya, Transilvania şi Banatul, împreună cu Timişoara, vor ajunge în mâinile Habsburgilor. După un asediu eşuat în anul 1551, turcii se regrupează şi se întorc cu o nouă strategie. La 22 aprilie 1552 o armată de 160.000 de oameni sub comanda lui Ahmed–Paşa pleacă de la Adrianopol, iar peste două luni ajunge în faţa Timişoarei, înconjurând-o în două zile. Se construiesc poduri peste râu, iar mlaştinile sunt acoperite cu lemn şi scânduri. Luptele au continuat 25 de zile, iar cei 160.000 de mii de turci atacau cetatea apărată de numai câteva mii de creştini. Lovitura de graţie este distrugerea Turnului de apă care făcea legătura între oraş şi castel, iar cei din cetate rămân fără apă pe o căldură dogoritoare. Aşadar, comitele Ştefan de Losoncz nu mai are altă soluţie decât să negocieze predarea cetăţii şi reuşeşte să obţină promisiunea că trupele creştine decimate şi civilii din oraş vor putea trece cu tot avutul lor, lăsând cetatea în mâna turcilor. Astfel, la 30 iulie 1552 soldaţii, civilii şi răniţii ies din cetate încrezători în vorbele paşei însă acesta îşi încalcă jurământul şi toţi supravieţuitorii, sunt măcelăriţi cu cruzime de către ieniceri. Rănit grav, Ştefan de Losoncz, comandantul garnizoanei, este adus în faţa lui Ahmed – Paşa şi decapitat. Oraşul este apoi prădat, devastat, bisericile creştine sunt transformate în geamii musulmane, iar clopotele, aruncate din turnuri.

Timişoara otomană, vilaietul (1552-1716)

Transformarea Timişoarei în capitală de vilayet otoman, sub conducerea unui vali (guvernator) sau beilerbei (uneori cu rang de paşă sau chiar de vizir), schimbă mult oraşul, în primul rând în ceea ce priveşte compoziţia etnică. Musulmanii privilegiaţi (şi odată cu ei şi primii evrei, de rit sefard) vin aici şi, pe lângă agricultură s-a dezvoltat mult şi comerţul. În această perioadă o parte din Banat este organizată de către turci în Vilaiet. Aceasta cuprinde 6 sangeacuri: Timişoara, Cenad, Lipova, Gyula, Moldova Veche şi Orşova, dar reşedinţa Vilaietului rămâne la Timişoara, care avea atunci acelaşi statut cu Buda şi Belgrad, unde conducea un supus direct al sultanului, un beglerbeg. Oraşul va fi împărţit în patru districte, iar suburbiile în 10 mahalale. Casele au fost construite din lut şi acoperite cu ţigle din lemn, străzile fiind pavate cu lemn. Apa folosită pentru spălat şi băut provenea din râul Bega (numit din greşeala Timiş), dar tot aici se aruncau şi gunoaiele. Oraşul avea un caracter policentrat, din cauza condiţiilor geografice (foarte multe canale şi mlaştini). Din necesităţi de ordin militar a fost nevoie ca fiecare cartier să fie fortificat. Fortificaţiile, în afară de castel, sunt realizate din lemn şi pământ.

Cu excepţia unei perioade de la sfârşitul secolului XVI, oraşul nu va mai suferi asedii până la sfârşitul secolului XVII. Dar rolul său militar, strategic rămâne foarte important prin implicarea garnizoanei turceşti în acţiunile desfăşurate în alte zone de interes pentru Poarta Otomană. Puternica garnizoană va fi mereu prezentă în confruntările dintre partidele nobiliare ardelene, dintre pretendenţii la tronurile Ţărilor Române. Vreme de peste o sută de ani Cetatea şi oraşul cunosc un permanent du-te–vino de oşti, căpetenii (inclusiv sultanul), de suite militare sau nobiliare, solii străine. La Timişoara s-au refugiat şi au căutat să obţină sprijin militar diferite căpetenii nobiliare filo-turce, care râvneau la tronul Transilvaniei. Tot de aici încercau să primească ajutor şi unii pretendenţi la tronul Ţării Româneşti şi chiar al Moldovei. Ca reşedinţă de vilayet (elayet), Timişoara va fi unul dintre cele mai importante centre ale stăpânirii otomane şi un punct-cheie în această parte a Europei.

Răscoala antiotomană (1594)

În 1594, Banul de Lugoj-Caransebeş, Gheorghe Pantelici declanşează o răscoală antiotomană în Banat, având centrul la Becicherecul Mare. După patru eşecuri consecutive, beglerbegul de Timişoara, Hassan cel Mic, va reuşi să o înfrângă doar după ce adună o armată de 30.000 de oameni şi o puternică artilerie. În urma unei puternice ofensive transilvănene condusă de George Borbely, armata creştină cucereşte cetăţile Bocşa, Şoimoş, Cenad, Nădlac, Pâncota, Arad, Făget, Lipova şi Vârşeţ dar Timişoara rămâne neatin
Tentative de recucerire

O primă încercare de recucerire a oraşului are loc în 1596 când o oaste a lui Sigismund Bathory, împreună cu 4000 de soldaţi trimişi de Mihai Viteazul şi 4000 de creştini din Banat încep asediul cetăţii, iar mai târziu în sprijinul asediaţilor vin şi 10.000 de tătari. După 40 de zile de eforturi zadarnice asediatorii se retrag. O nouă oaste transilvăneană revine anul următor, dar şi de această dată încercarea se soldează cu un eşec. Din timpul revoltei antiotomane a ţărilor româneşti mai este de menţionat un raid al soldaţilor lui Mihai Viteazul, care devastează mahalalele în 23 februarie 1600, iar apoi încercarea lui Basta şi a lui Radu Şerban de eliberare a cetăţii în anul 1603, ale căror armate însă nu ajung nici măcar sub zidurile oraşului.

Nici imperialii nu subestimau importanţa Timişoarei, din moment ce principele elector Friedrich August von Saxen intenţionează în repetate rânduri să asedieze cetatea (1695 şi 1696). Pe de altă parte, zădărnicirea acestor planuri prin intervenţia trupelor otomane conduse de însuşi sultanul Mustafa II, fuga acestuia la Timişoara în urma înfrângerii suferite la Zenta (1697), dar şi reconstruirea fortificaţiilor din porunca noului sultan Ahmed II (1703), demonstrează importanţa cetăţii în planurile otomanilor.

Cucerirea Timişoarei de către Habsburgi

După 17 ani de relativă linişte izbucneşte un nou război austro-turc. După victoria de la Petrovaradin (5 august 1716) asupra oştilor otomane, prinţul Eugeniu de Savoia decide cucerirea cetăţii Timişoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziţie strategică. În urma unui asediu de 48 de zile, însoţit de bombardamente repetate, care au distrus în mare parte clădirile din interiorul cetăţii, la 12 octombrie 1716, Mehmed Paşa, ultimul comandant otoman al Timişoarei, acceptă capitularea, iar garnizoana turcă părăseşte definitiv oraşul. La 18 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia îşi face intrarea triumfală într-o cetate grav răvăşită de violentul asediu. Garnizoana otomană se retrage în sudul Dunării, iar după 164 de ani cetatea intră din nou sub stăpânirea europenilor.
Timişoara în Imperiul Habsburgic
 

În 21 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia adresează împăratului Carol al VI-lea, propunerea ca Banatul să fie organizat şi guvernat astfel încât să aducă folos Casei Imperiale. În 12 iulie 1717 generalul – conte Mercy înaintează Camerei Aulice de la Viena „Proiectul modest de organizare a Banatului Timişoarei”. După aprobarea proiectului s-a întocmit „Comisia de organizare a Ţării Banatului”, care va funcţiona sub conducerea contelui Mercy. În sfârşit, la 28 iunie 1719, Împăratul a semnat Decretul care numea Administraţia Banatului şi stabilea sediul acesteia la Timişoara, care devenea astfel capitala unei provincii importante a Monarhiei Habsburgice şi reşedinţa principalelor structuri administrative. S-a creat însă un aparat administrativ stufos, care impunea treptat o nouă mentalitate în viaţa oraşului. Până în anul 1751 Banatul a fost guvernat militar. Începând cu anul 1751 şi până în anul 1778, când Banatul a fost reîncorporat la regatul maghiar, administraţia a fost una civilă. O schimbare, de ordin administrativ, survine în anul 1778, când Banatul, cu excepţia graniţei militare, este reîncorporat regatului maghiar, fiind acum divizat în 3 comitate. Timişoara pierde statutul de reşedinţă a unei provincii imperiale, devenind un oraş provincial în regatul maghiar. În administraţie a fost introdusă limba maghiară.

Oras liber  Regesc

Un moment important în existenţa Timişoarei intervine în anul 1781. Prin Diploma din 21 decembrie 1781, emisă de împăratul Iosif al II-lea, Timişoara dobândea statutul privilegiat de „Oraş liber regesc”. Va fi reînnoit în anul 1790 de împăratul Leopold al II-lea. Beneficia de acum de o serie de avantaje importante care vor îngădui o dezvoltare mai accelerată a activităţilor urbane. Era scos de sub jurisdicţia comitatului (reînfiinţat în 1780); trimitea reprezentanţi proprii în Dietă; îşi alegea proprii dregători şi juraţi; percepea vamă la intrarea şi ieşirea mărfurilor; avea dreptul de a organiza târguri anuale şi săptămânale de a-şi stabili bugetul propriu de venituri şi cheltuieli anuale; era scutit de anumite obligaţii fiscale; avea dreptul la o stemă proprie etc.
Colonizarea germană

După cucerirea Banatului, autorităţile imperiale de la Viena au început un amplu proces de colonizare, folosind în special germani catolici (şvabi) din Württenberg, Schwaben, Nassau, etc. Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalităţii, mulţi dintre imigranţi murind de malarie la 2-3 luni de la sosire. De aceea, pentru o vreme, creşterea populaţiei a fost asigurată doar din procesul de imigrare. Ca rezultat ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populaţiei.

Fiind buni meşteşugari, germanii au dezvoltat industria şi comerţul. În Timişoara, şvabii s-au stabilit mai ales în Fabric, unde au dezvoltat puternic meşteşugăritul. Datorită nevoii de a asigura condiţii bune de viaţă populaţiei colonizatoare autorităţile austro-ungare au început o reorganizare a tuturor satelor din Banat, clădind în acelaşi timp altele noi. Astfel, regiunea a devenit o reţea organizată, ordonată şi cu o structură compactă. În cetate nu au fost acceptaţi decât catolici. Populaţia sârbă şi valahă locuia în suburbii.
Reconstrucţia cetăţii

Încă de la început administraţia arată un vădit interes pentru dezvoltarea urbană, acordând mare atenţie acţiunilor edilitare. Probabil, prima acţiune întreprinsă de autorităţi după cucerire, a fost repararea zidurilor şi clădirilor din incinta cetăţii, distruse parţial în timpul asediului. În 1717, nu existau edificii necesare administraţiei, garnizoanelor militare, iar fortificaţiile nu mai făceau faţă noilor tehnici de luptă. Pentru că fortareaţa existentă nu mai corespundea noilor tehnologii de război, câteva variante posibile ale fortificaţiilor de tip Vauban (o fortăreaţă-bastion cu formă poligonală) au fost studiate şi un nou sistem de apărare a fost realizat în perioada 1723-1765.[1] Suprafaţa oraşului ce urma să fie cuprinsă în interiorul zidurilor era de două ori mai mare decât cea a oraşului medieval. Fragmente mici din această fortificaţie pot fi încă văzute astăzi în Timişoara. Până şi ordinea clădirilor din incintă, dispuse pe un plan de străzi rectangulare, reflectă o raţiune militară. În interiorul cetăţii existau doua pieţe: Piaţa Domului şi Piaţa Paradei. Prima adăpostea clădirile bisericii şi administraţiei, alături de câteva case private. A doua era rezervată celor cu caracter militar. În această perioadă sunt construite clădiri reprezentative în interiorul cetăţii printre care: Domul romano-catolic şi Palatul Episcopal, Biserica ortodoxa din Piaţa Unirii, Primăria, Cazarma Transilvaniei. Tot acum apar şi suburbiile: Elisabetin, Iosefin şi Fabric, separate de cetate printr-un teren neconstruit, denumit Glacis.

Comandanţii cetăţii Timişoara

Franz Paul conte de Wallis (n.1677, d.1737) - comandant între 1716 - 1729.
Johann Friedrich Edler von Spring (d.1732) - comandant între 1730 - 1732.
Franz Anton Leopold von Engelshofen (n.1692, d.1761) - comandant între 1732 - 1740.
Don Joan conte de Escotti/Scotti (d.1747) - comandant între 1740 - 1747.
Emanuel Lorenz baron de Vogtern/Voghtern (d.1770) - comandant între 1747 - 1751.
Franz Leopold Ludwig conte de Thierheimb/Thürheim(b) (n.1710, d.1782) - comandant între 1751 - 1752.
Johann Sebastian conte de Soro (d.1761) - comandant între 1752 - 1761.
Alexander conte de Villars(d.1767) - comandant între 1761 - 1767.
Johann conte de Soro (n.1730, d.1809) - comandant între 1767 - 1791.
Canalul Bega

Dacă iniţial, apa a jucat un rol important în apariţia aşezării, dimpotrivă, în secolul XVIII, mlaştinile erau considerate principala sursă a molimelor. Cele mai importante realizări teritoriale au ţinut de hidrotehnică: regularizarea debitelor râurilor şi asanarea mlaştinilor. Între 1728 şi 1732 cursul râului Bega a fost regularizat, creându-se un canal navigabil între Timişoara şi cursul inferior. Astfel oraşul a fost conectat, prin intermediul râului Tisa şi al Dunării, la reţeaua fluvială central europeană, devenind apt să facă faţă transporturilor masive înainte de apariţia căii ferate. Prin urmare, lucrările de regularizare a cursului Bega şi Timişului şi desecarea mlaştinilor au schimbat radical imaginea oraşului.

Epidemiile de ciumă şi holeră

Oraşul este lovit în martie 1738 de o cumplită epidemie de ciumă, care face un mare număr de victime (aproximativ 1.000 din totalul de 6.000 de locuitori). Un devastator incendiu distruge aproape tot vechiul cartier Palanca Mare, cel mai grav afectat de epidemie. Epidemiile de holeră şi ciumă s-au repetat la diferite intervale. Cimitirul înfiinţat în 1723 ajunge neîncăpător şi în anul 1749 este sfinţit un nou cimitir, pe locul actualului Parc Central. Şi acesta se umple până în anul 1771, când este închis. În 1831 şi 1836 o nouă epidemie de holeră se abate asupra Timişoarei, împuţinând ulterior numărul locuitorilor.
Revoluţia de la 1848

În 1848 izbucneşte revoluţia în Europa. În Imperiul Habsburgic aceasta a avut un caracter preponderent naţional, maghiarii vedeau momentul oportun pentru a ieşi de sub autoritatea Casei Imperiale, în timp ce minorităţile din regatul maghiar doreau să folosească momentul să se desprindă de regatul maghiar. În acest an, trupele revoluţionare maghiare înfrâng trupele imperiale austriece din Transilvania şi Banat asediind timp de 114 zile cetatea Timişoarei, fără a o cuceri. Totuşi pierderile de vieţi umane şi pagubele materiale au fost semnificative. Revoluţia a fost înnăbuşită în Banat şi Transilvania prin intervenţia trupelor imperiale. Ca o urmare directă a revoluţiei, Ungaria a fost pusă sub o administraţie militară, unele provincii intrând, ca domenii ale coroanei, sub jurisdicţia nemijlocită a Casei de Habsburg, printre acestea numărându-se şi nou-înfiinţata provincie “Voevodina sârbească şi Banatul timişan” cu reşedinţa în Timişoara.

Capitală a provinciei Voivodina sârbească şi Banatul timişan (1849-1860)

Anii 1849-1850 au însemnat pentru românii bănăţeni şi ardeleni anii protestelor. În această perioadă a fost elaborată o cerere „Petiţia generală din 13 februarie 1849”, semnată de 7 reprezentanţi ai Transilvaniei şi 3 reprezentanţi ai Banatului, prin care se cerea unificarea tuturor românilor din Imperiul Habsburgic, cu o administraţie proprie. Însă, prin Constituţia din 4 martie 1849, bănăţenii au fost scindaţi în Voivodina sârbească şi Banatul timişan care aparţineau de Austria. Noua provincie imperială a cărei existenţă fusese consfinţită şi prin decretul imperial din 18 noiembrie 1849, era condusă atât militar, cât şi civil, iar limba oficială era cea germană. Timişoara a fost desemnată drept reşedinţă a guvernatorului iar oraşul îşi menţinea privilegiile obţinute ca oraş liber regesc. Prin desfiinţarea vămilor interne, dar şi prin vămile protecţioniste impuse ţărilor vestice dezvoltate s-a creat un cadru favorabil dezvoltării economice din Imperiu, dezvoltând puternic zona şi favorizând un impuls economic ce va ajuta la reconstrucţia suferită după revoluţia de la 1848.

Timişoara avea acum diverse manufacturi (fabrica de bere, mori, fabrica de ţesut mătase, săpun, covoare) şi era bine aprovizionată cu produse agricole din zona de câmpie a Banatului. Ca şi consecinţă imediată, este introdusă o linie de telegraf, iluminatul stradal cu gaz şi oraşul este legat prin cale ferată de reţeaua din imperiu şi de portul de la Baziaş. În numai câţiva ani, aici se deschid bănci, se înfiinţează Camera de Comerţ.
Timişoara în regatul maghiar (1860-1918)
 

În anul 1859, se întâmplă 2 evenimente importante, Unirea Principatelor Române şi războiul austro-franco-piemontez soldat cu înfrângerea Austriei, fapt care a determinat o apropiere a împăratului de aristocraţia maghiară. Fruntaşii români au aflat despre tratativele dintre austrieci şi unguri în privinţa Banatului, ca regiunea să fie trecută sub administrare maghiară. Andrei Mocioni, a cerut o audienţă la împărat, a arătat că în Banat nu este motivată o administraţie maghiară unde populaţia este predominant de naţionalitate română, apoi sârbă şi maghiară. Între 18 şi 19 noiembrie 1860, la Timişoara a avut loc o întâlnire tot pe această temă, dar încorporarea Banatului la Ungaria fusese deja decisă la Viena şi era una din condiţiile pentru o mai strânsă apropiere de Ungaria, respectiv de aristocraţia maghiară, de care împăratul avea atâta nevoie pentru succesul politicii sale. Astfel, nici memoriul din decembrie 1860, semnat de peste 12.000 de intelectuali, negustori şi meseriaşi din Banat, nici jalbele şi doleanţele sârbilor nu şi-au gasit ecou. Prin patenta din 27 decembrie 1860, împăratul Franz Joseph I a decis anexarea Banatului la Ungaria.

Pe data de 16 februarie 1868, se dau noi legi prin care se dispune ca limba ţării şi a regiunii să se folosească în scris la toate dezbaterile judecătoreşti şi comunale, în şcolile primare, medii şi superioare. Comunele puteau să dispună liber asupra păşunilor comunale. Oraşele în care nu erau comunitaţi militare, urmau să se organizeze ca şi comunele grănicereşti cu primari şi consilieri comunali. Ca primă măsură a fost evident o politică de maghiarizare, dar totuşi, pentru Timişoara această epocă a reprezentat o perioadă de înflorire, sub aspect economic şi demografic. Instituţiile de credit investesc sume importante în dezvoltarea industriei locale, la trecerea în secolul XX aici există numeroase întreprinderi: două fabrici de spirt, o turnătorie de fier, o fabrică de chibrituri, o fabrică de cărămizi, o fabrică de gaz, o fabrică de lanţuri, o fabrică de pălării, o fabrică de ciocolată. Prin intermediul canalului Bega Timişoara era legată, prin Tisa şi Dunăre, la sistemul fluvial al Europei Centrale, iar căile ferate facilitau comunicarea cu importante oraşe din vestul Europei. Tot în această perioadă a fost introdus tramvaiul cu cai, telefonul, iluminatul public electric, s-au asfaltat arterele mari de circulaţie. În 1899 s-a introdus la Timişoara primul tramvai electric din România. În această perioadă se dezvoltă mult suburbiile cetăţii, unde există manufacturi şi meşteşugari pricepuţi.

Pentru că Timişoara îşi pierde importanţa militară şi era nevoie de o lărgire a spaţiului, se decide defortificarea cetăţii. Astfel, sunt demolate rând pe rând vechile porţi ale cetăţii, se construiesc bulevarde de legătură cu suburbiile iar acestea sunt înghiţite rând pe rând de marele oraş.
Secolul XX

Primul război mondial

Anii primului război mondial au adus multiple greutăţi în viaţa populaţiei timişorene. Nivelul de trai a scăzut rapid datorită creşterii masive a preţurilor. Spre exemplu preţul pâinii a crescut de patru ori în timpul războiului, al făinii de şapte ori, al cartofilor de 14 ori. Inflaţia accentuată a redus drastic veniturile reale ale populaţiei. Din cauza repetatelor rechiziţii, raţiile alimentare puse la dispoziţia locuitorilor au fost mereu micşorate, devin insuficiente şi aduc numeroase familii în pragul foametei. Pe baza unor legi excepţionale sunt suprimate aproape total şi puţinele libertăţi cetăţeneşti existente. O parte a întreprinderilor industriale a fost militarizată şi orientată spre producţia de război. A sporit durata zilei de lucru şi s-a extins utilizarea muncii femeilor şi copiilor în fabrici, în locul bărbaţilor trimişi pe front. Până în ianuarie 1918, din Timişoara au fost mobilizaţi şi trimişi pe front 12.832 bărbaţi, dintre care mulţi nu s-au mai întors la familiile lor. Mii de femei au rămas văduve, mii de copii au rămas orfani. Pe fondul acestui tablou sumbru, marcat de numeroase lipsuri şi pierderi de vieţi omeneşti, nemulţumirile acumulate izbucnesc în agitaţii de stradă, în frământări sociale. În 2 decembrie 1917 peste 4.000 de oameni au ieşit în stradă şi cer încheierea imediată a păcii, încetarea războiului.

Republica bănăţeană

Sfârşitul primului război mondial a văzut populaţia Timişoarei într-o stare extrem de tensionată. La 31 octombrie 1918, are loc o mare demonstraţie de stradă la Timişoara. În aceeaşi zi, în sala cazarmei militare, are loc o întrunire a celor mai importante personalităţi politice şi militare locale şi se înfiinţează un Consiliu Naţional al Banatului, cu reprezentanţi ale celor mai importante etnii din Banat: români, sârbi, germani şi unguri.

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria şi locotenentul colonel Albert Bartha, şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara, au participat, în Budapesta, la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorşi la Timişoara, au convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntaşii maghiari locali şi decid ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstraţia de stradă, să proclame Republica autonomă bănăţeană, în cadrul Ungariei şi să înfiinţeze Sfatul Poporului din Banat, subordonat guvernului din Budapesta. Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth proclamă Republica Bănăţeană şi declară că va rămâne ataşat noului guvern maghiar. Manevra însă nu era deloc agreată de români care o vedeau ca pe o încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul Român. Aurel Cosma, liderul românilor din Banat, a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: "Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspiraţiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru naţional." Fruntaşii românilor părăsesc consfătuirea şi, într-o întrunire separată, alcătuiesc Consiliul Militar Naţional Român, având ca preşedinte pe dr. Aurel Cosma.

Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit Sfatul Naţional Militar al Şvabilor din Banat, având ca lider pe locotenentul colonel Albert Fuchs. În seara de 31 octombrie, mii de români din Timişoara şi satele învecinate participă la o impresionantă adunare naţională în Piaţa Libertăţii. Aprobă cu ovaţii cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române." Consiliul Militar Naţional Român se impune încă din primele zile cu o importantă forţă politică, iar prin Comitetul Executiv a susţinut interesele locuitorilor români şi va acţiona cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România. Va avea o contribuţie majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localităţile bănăţene. Într-un comunicat adresat populaţiei arată că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi va recunoaşte numai dispoziţiile acestuia. Era o declaraţie fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare limpede a voinţei de Unire cu România.

La mijlocul lunii noiembrie situaţia din Timişoara se complică şi mai mult. În baza unei Convenţii Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul Mureş. Teritoriul evacuat trebuia ocupat de forţele aliate. Pe acest temei, unităţile militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918 ocupă Timişoara. Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă.

În 1919 Banatul a fost împărţit între România şi Regatul Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Mai târziu, o ultimă încercare de independenţă vine din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 trimit o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul dar şi regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.
Unirea Banatului cu Regatul Român

În 28 iulie se instalează administraţia română în Banat, iar în 3 august 1919 intrau în Timişoara primele unităţi ale armatei române, în ziua următoare regatul român încheind tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în graniţele României Mari. În urma măririi considerabile a teritoriului, România devenea un stat multietnic în care procentul cetăţenilor de altă naţionalitate decât cea română era 24%. Deşi majoritatea locuitorilor Banatului era reprezentată de români, în Timişoara situaţia era alta în această vreme. Un alt aspect important, care ar trebui cercetat, este încadrarea oraşului în sfera culturală românească, dat fiind faptul că locuitorii Timişoarei trăiseră atâta timp într-o alta sferă culturală, caracterizată printr-un alt set de valori. Se poate constata faptul că, după unire, s-a urmărit şi s-a reuşit parţial imprimarea unui caracter anume evoluţiei oraşului prin modificarea fortata a structurii etnice a orasului. Astfel dintr-o populatie de aproximativ 9% (1910), populatia romanesca ajunge pana la 1992 la 82%. În orice caz, în anii care au urmat unirii s-a avut în vedere asigurarea unui cadru economico-financiar, administrativ şi legislativ comun întregii Românii, majoritatea locuitorilor germani, maghiari, sârbi integrându-se în structurile sistemului social-politic românesc.
Timişoara interbelică

Perioada interbelică a însemnat pentru Timişoara o etapă de remarcabil progres economic, edilitar, cultural, spiritual. Integrată în România Mare, aflată pe coordonatele unui regim politic democratic, Timişoara se impune ca un centru urban modern, cu o viaţă publică complexă şi dinamică, în care buna-nţelegere etnică şi confesională, s-a asociat cu un spirit creator, cu un interes mereu sporit pentru cultură şi valorile civilizaţiei europene. Datorită respectării libertăţilor cetăţeneşti, înscrisă în Constituţia din anul 1923, Timişoara s-a definit în societatea românească ca un model de convieţuire a locuitorilor, ca un exemplu de participare nediscriminatorie şi efectivă a oamenilor la activităţile oraşului. Se menţine şi se accentuează spiritul de ordine, bazat pe muncă şi moralitate, pe disciplină şi respect reciproc, grăbind integrarea deplină în structurile regimului social-politic românesc. În peisajul economic apar zeci de întreprinderi industriale, unităţi comerciale, bancare etc. Zeci de instituţii şcolare cu limbile de predare română, maghiară, germană, sârbă, ebraică asigură instruirea, fără oprelişti, a tinerei generaţii. Zeci de asociaţii culturale şi confesionale fac posibilă manifestarea nestânjenită a tradiţiilor naţionale şi dezvoltă un model de civilizaţie europeană modernă.
Anii interbelici au fost marcaţi de multiple împliniri pentru locuitorii oraşului. La 15 noiembrie 1920 Timişoara devine Centru universitar, prin Decretul semnat de Regele Ferdinand I, întemeindu-se Universitatea Şcoala Politehnică. În 11 - 13 noiembrie 1923 timişorenii fac o primire sărbătorească Regelui Ferdinand I, Reginei Maria, primului ministru I.C.Brătianu. În octombrie 1925 Timişoara găzduieşte cea mai mare Expoziţie zootehnică organizată până atunci de Regatul României. Prezentă la eveniment, familia Regală pune acum şi piatra de fundament a Bisericii Ortodoxe Române din Mehala.
Populaţia oraşului se manifestă plenar pentru apărarea integrităţii statului naţional român, a valorilor şi instituţiilor democratice. Au fost organizate impresionante adunări populare pentru condamnarea intenţiilor revizioniste. În 16 decembrie 1934 s-a desfăşurat adunarea iniţiată de Liga antirevizionistă din România. Participă zeci de mii de locuitori. Mulţimea depune jurământ solemn că "se leagă în faţa lui Dumnezeu să apere cu orice sacrificiu fruntăriile României întregite". O semnificaţie aparte are marea întrunire antifascistă din 24 mai 1936. Şi acum participă zeci de mii de oameni. În 4 octombrie 1936 s-a desfăşurat altă adunare populară antirevizionistă. Potrivit relatărilor vremii, au fost prezenţi 40.000-50.000 de oameni, alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, N. Lupu, Sever Bocu, Mihai Popovici, etc. Se aprobă acum o Moţiune prin care se proclama "voinţa neclintită pentru păstrarea şi apărarea în orice fel de hotarelor de azi ale României, statornicite pentru vecie potrivit poruncilor Dreptăţii". Populaţia oraşului a contribuit în anii 1938 – 1940 cu mari sume de bani pentru dotarea corespunzătoare a Armatei Române şi fortificarea graniţei de vest.
O preocupare importantă s-a orientat spre afirmarea Timişoarei în plan cultural şi spiritual. În 18 ianuarie 1922, din iniţiativa Primăriei oraşului, elita intelectuală pune bazele Comitetului Artistic Regional, care va milita pentru afirmarea valorilor culturale ale Banatului. O contribuţie majoră are Sfatul Parlamentarilor Bănăţeni, constituit cu scopul să susţină construirea Catedralei Ortodoxe Române în Timişoara; înfiinţarea Asociaţiei Culturale a Banatului, înfiinţarea Universităţii de Vest, a Academiei de Agricultură, reconstituirea Mitropoliei Banatului, etc. Stăruinţele, mereu repetate, ale locuitorilor oraşului s-au materializat în valoroase şi semnificative acte culturale. În 21 noiembrie 1934, mii de oameni au luat parte la dezvelirea bustului luptătorului naţional Vicenţiu Babeş, monument aşezat în Parcul Central al oraşului. În 13 septembrie 1936 s-a dezvelit bustul lui Alexandru Mocioni, una dintre cele mai importante personalităţi ale Banatului. Monumentul a fost înlăturat mai târziu de autorităţile comuniste. La 20 decembrie 1936, în cadrul unei ceremonii solemne, în prezenţa a zeci de mii de oameni şi a preşedintelui Senatului, Alexandru Lapedatu, episcopul Andrei Mager sfinţeşte piatra fundamentală a Catedralei Ortodoxe (Mitropolitane) Române. A fost un moment de emoţionantă sărbătoare pentru populaţia oraşului. Peste doi ani, la 28 august 1938, episcopul Andrei Mager a sfinţit, în prezenţa unei mari mulţumi, cele şapte clopote ale Catedralei , simbolizând cele şapte taine ale Legii celei Noi. Tot atunci sfinţeşte şi crucile care vor împodobi turlele Catedralei, simbolizând îngerii păzitori şi ocrotitori ai Comunităţii timişorene. Strădanii importante, rămase însă neîmplinite, în perioada interbelică, au fost depuse pentru construirea Palatului Cultural, înfiinţarea Postului de Radio Timişoara, înfiinţarea Universităţii de Vest, a Academiei de Agricultură.

Al doilea război mondial

Progresul general al municipiului Timişoara şi prosperitatea înregistrată de o parte importantă a populaţiei în perioada interbelică vor fi simţitor afectate în timpul celei de-al Doilea Război Mondial. Anul 1940, cu gravele pierderi teritoriale suferite de România, provoacă în rândul românilor timişoreni profunde nemulţumiri şi permanentă contestare a nedreptăţilor impuse ţării. La 3 septembrie 1940, o mare demonstraţie populară organizată în centrul oraşului, întruneşte peste 10.000 de oameni care protestează împotriva Diktatului de la Viena.
Intrarea României în Războiul Mondial în iunie 1941 aduce asupra populaţiei oraşului o serie de neajunsuri. Mii de bărbaţi au fost mobilizaţi şi trimişi pe front; sute de familii sunt îndoliate; o serie de întreprinderi sunt obligate să-şi orienteze producţia spre cerinţele războiului; numeroase fabrici întâmpină mari dificultăţi în obţinerea materiei prime. Deşi Timişoara nu s-a confruntat cu lipsuri majore la produsele de consum, iar populaţia a fost aprovizionată ritmic cu produse alimentare, cerinţele războiului au obligat Primăria să adopte măsuri de raţionalizare a consumului.
În iunie 1944 războiul se răspândeşte pâna la Timişoara. În noaptea de 16/17 iunie are loc primul bombardament efectuat de Aliaţi asupra oraşului. Au fost aruncate atunci doar bombe incendiare. Locuitorii, instruiţi din timp, s-au refugiat în adăposturi, suferind pierderi minime. În zilele următoare, bombardamentele se repetă cu intensitate sporită; se aruncă bombe incendiare şi explozive, fiind provocate pierderi materiale şi umane. Bombardamentul din 3 iulie a fost cel mai violent şi devastator. În valuri succesive, bombardierele aruncă sute de bombe asupra oraşului. Centrul municipiului, Gara de Nord, Mehala, Iosefin sunt puternic lovite, provocând sute de morţi şi răniţi şi mari distrugeri. După 3 iulie atacurile continuă dar de mică intensitate. În noapte de 30/31 octombrie 1944, Timişoara este lovită de aviaţia germană, fiind distruse 188 de imobile particulare şi ucişi 10 de oameni. Sute de imobile au fost distruse şi peste 4.000 de locuitori au fost sinistraţi în urma bombardamentelor din vara şi toamna anului 1944.
După lovitură de stat din 23 august 1944, Timişoara trece prin alte momente dificile. Ca nod feroviar şi rutier, cu potenţial industrial însemnat, oraşul avea valoare strategică pentru forţele militare hitleriste. În 26 august 1944, personalul Comandamentului german din Timişoara luat prin surprindere de ostaşii români, s-a predat fără să opună rezistenţă. Însă, începând cu 11 septembrie 1944, timp de o săptămână, unităţile hitleriste şi cele maghiare declanşează acţiuni ofensive repetate pentru a se apropia şi ocupa Timişoara, apărată de Divizia 9 Cavalerie Română. Cu mari pierderi în tehnică şi oameni, se apropie de periferiile oraşului. În 16 septembrie, tancurile germane intră în Chişoda, Giroc, Ronaţ, Mehala, Freidorf, Fratelia. Un cerc de foc se strânge în jurul Timişoarei. O parte din populaţie se refugiază spre Lugoj. Apărătorii români rezistă, resping asalturile inamice cu sacrificiul a 352 de ostaşi şi ofiţeri români. Timişoara nu a putut fi cucerită. Luptele au continuat şi în zilele următoare, dar bătălia pentru Timişoara a fost câştigată definitiv de Armata Română. Cu septembrie 1944 şi intrarea trupelor sovietice în oraş, cursul istoriei Timişoarei va lua un alt drum timp de patru decenii şi jumătate.


Timişoara sub regimul comunist

Timişoara în timpul ocupaţiei militare sovietice


După terminarea războiului, Timişoara intră sub ocupaţie sovietică pentru aproape 14 ani (1944 - 1958). Unităţile militare sovietice se instalează în cazărmi şi în cele mai spaţioase imobile. Sunt ani marcaţi de mari lipsuri materiale, de terorizarea fizică şi psihică a populaţiei, de umilire şi frică, de anulare a drepturilor cetăţeneşti. Încă din toamna anului 1944 se impune oraşului un statut de ocupaţie militară. Deşi Guvernul României a precizat clar (29 septembrie 1944) raporturile dintre populaţie şi unităţile sovietice, în realitate militarii sovietici au pătruns de nenumărate ori în casele locuitorilor şi în magazine particulare şi sub ameninţarea armei, au luat importante bunuri materiale.

Ca oraş la graniţa de vest a ţării, cu o numeroasă populaţie de origine etnică germană, ca oraş bine cunoscut prin tradiţia democratică, Timişoara va suporta din plin metodele „puterii roşii” şi consecinţele ocupaţiei sovietice. Începând cu 28 septembrie 1944 s-a trecut la confiscarea întreprinderilor, magazinelor, autovehiculelor, bunurilor aparţinând locuitorilor germani din Timişoara. A urmat deportarea femeilor şi bărbaţilor de origine etnică germană în lagărele de muncă din URSS. În locuinţele acestora se instalează ofiţeri sovietici. În 29 decembrie 1944 s-a înfiinţat Comisia pentru purificarea administraţiei municipale şi a unor întreprinderi timişorene. Se declanşează de acum un val de epurări, arestări şi o violentă propagandă de "demascare" a celor cunoscuţi pentru convingerile lor democratice, propagandă care devine o preocupare zilnică a celor care considerau "marele prieten de la răsărit" ca salvator al României. Prin Decretul Lege 1640/1945 numeroşi timişoreni (bărbaţi între 17-45 de ani, femei între 17-30 de ani) au fost ridicaţi şi deportaţi în lagăre de muncă, iar în întreprinderile industriale şi comerciale sunt numiţi administratori de supraveghere. Profesori universitari, medici, ingineri, avocaţi, artişti, tehnicieni, muncitori, funcţionari, precum legionari şi membri ai partidelor liberal şi naţional-ţărănesc, sunt trecuţi pe liste cu "duşmani ai clasei muncitoare" şi persecutaţi.

Perioada 1948 - 1958, până la plecarea trupelor sovietice din ţară, s-a identificat cu procesul de sovietizare, cu aplicarea metodelor staliniste şi cu terorizarea brutală a mii de locuitori ai Timişoarei. Au fost ani de umilinţe suspiciune şi teamă, de enormă încordare şi tensiune psihică. În plus s-au adăugat drastice măsuri de restrictionare a bunurilor de consum, motivate de cerinţa trimiterii lor în URSS, potrivit Convenţiei de Armistiţiu.
Revoluţia din 1989
 

Anul 1989 a dus la căderea sistemului totalitar comunist în întreaga Europă. Spre sfârşitul anului, îndeosebi în vestul României, populaţia aflase, de la posturile de televiziune externe (maghiare, iugoslave) şi emisiunile în limba română de la Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, de schimbările din Europa. Aşa a fost posibil ca un eveniment aparent banal (evacuarea arbitrară a pastorului timişorean al Bisericii reformate László Tőkés fixată pentru data de 15 decembrie 1989) să devină pretext pentru o revoltă populară în Timişoara, transformată apoi, prin radicalizare, în revoluţie.
În 15 decembrie s-au adunat în faţa casei parohiale mai mulţi enoriaşi care doreau să împiedice evacuarea pastorului. Fiind o zonă extrem de cir­culată, aproape de centrul oraşului, mulţi locuitori ai oraşului se opreau pentru a afla ce se întâmplă; ei au îngroşat, astfel, iniţial involuntar, numărul celor adunaţi.
În data de 16, numărul celor adunaţi crescuse la circa 400 de persoane, majoritatea nemaifiind enoriaşi reformaţi, ci cetăţeni ai Timişoarei, de diferite etnii şi confesiuni. Prin blocarea circulaţiei în zonă, situaţia s-a radicalizat. După-amiaza se strigă pentru prima dată "Jos Ceauşescu!”. A fost de ajuns această scânteie pentru a se declanşa revolta; în strigăte de “Jos Ceauşescu!” şi “Jos comunismul!”, demonstranţii s-au deplasat în diverse puncte ale Timişoarei pentru a chema oamenii la revoltă. Au fost trimise trupe de Armată, Miliţie, Securitate pentru a dispersa mulţimea; demonstranţii au fost bătuţi şi arestaţi în aceeaşi noapte şi în dimineaţa următoare. Au fost arestaţi 930 de persoane, dintre care 130 minori.

În după-amiaza de 17 decembrie, mulţimea s-a adunat din nou în centrul oraşului. Informat că revolta nu a putut fi înfrântă, Nicolae Ceauşescu a dat ordin să se deschidă foc împotriva manifestanţilor iar ordinul a fost dus la îndeplinire, căzând primii martiri ai Revoluţiei din Timişoara.
În 18 decembrie, în faţa Catedralei, s-au adunat mai mulţi tineri şi copii care au început să cânte colinde şi să strige lozinci anticomuniste. În noaptea de 18/19, cu complicitatea conducerii Spitalului Judeţean, autorităţile au sustras o parte din cadavrele eroilor din morga spitalului, transportându-le la Bucureşti, unde au fost arse la Crematoriu. Alte cadavre au fost îngropate pe ascuns într-o groapă comună; pentru a se şterge toate urmele, documentaţia referitoare la aceste cadavre a fost distrusă. În zilele următoare, rezistenţa nu a încetat; în 19 decembrie, muncitorii de la Întreprinderea ELBA au intrat în grevă iar în 20 decembrie a izbucnit greva generală în toate fabricile timişorene.Mulţí românii s+au adunat prin data de 19 decembrie 1989 si 20 decembrie 1989 cu florii in mână strigând "Noi venim cu o floare , nu cu bâte si topoare"
Liderii revoluţionarilor timişoreni au prezentat autorităţilor comuniste o listă cu cereri din partea populaţiei, listă ce va deveni un real program revoluţionar; în aceeaşi zi de 20 decembrie 1989, Timişoara a fost declarat primul oraş liber al României de către reprezentaţii Frontului Democratic Român, prima formaţiune politică democratică înfiinţată în Timişoara. Protestul s-a extins apoi în capitală şi în restul ţării, ducând la căderea regimului comunist.
Evoluţia populaţiei



Evoluţia populaţiei Timişoarei a fost influenţată de diversele evenimente istorice prin care oraşul a trecut. Se estimează că la venirea austriecilor cetatea număra circa 5.000 de suflete. Aceasta a crescut în mod firesc odată cu dezvoltarea sub austrieci, colonizări şi încorporarea "oraşelor" înconjurătoare. Totuşi au existat regrese sporadice datorate epidemiilor de ciumă şi a războaielor. Cea mai puternică creştere s-a înregistrat însă după instaurarea regimului comunist şi sistematizarea oraşului. Astfel s-au produs masive migraţii de oameni din mediul rural şi din alte regiuni ale ţării, în noile cartiere de blocuri, fenomen întâlnit în toate marile oraşe din ţară. În 1990 populaţia a ajuns la un maxim istoric de peste 350 mii de locuitori, după care a continuat cu un trend negativ care continuă şi în prezent. Totuşi, ultimele cifre oficiale nu iau în calcul populaţia care trăieşte aici fără documente, astfel că în ultimii ani se speculează o netă inversiune de trend.

Ioan de Hunedoara  

Posted by dantntfcs in , ,


Ioan de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade, Iancu de Hunedoara (n. ca. 1387 - d. 1456) (în latină Ioannes Corvinus, în germană Johann Hunyadi, în maghiară Hunyadi János, în slovacă Ján Huňadi) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 şi regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.

Origini

Iancu (supranumit Szibinyáni Jank sau Jankó sau Jánk) s-a născut în jurul anului 1387 într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite, de împăratul Sigismund de Luxemburg în calitatea acestuia de rege al Ungariei. Tatăl lui Iancu a fost Voicu, iar bunicul se numea Şerb. Mama lui Ioan a fost Erzsébet (Elisabeta) Morzsinai. Une surse menţionează[formulare evazivă] că tatăl lui adevărat era Sigismund de Luxemburg, având un frate tot cu numele Ioan — duplicarea numelui era un obicei când unul dintre copii avea tatăl diferit.
Conform obiceiului nobilimii maghiare, Voicu a luat numele de Hunyadi (de Hunedoara) când a primit în 1409 de la Sigismund de Luxemburg domeniul şi castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.

Domnia şi luptele duse de Ioan de Hunedoara

Ioan Huniade, a fost un mare aristocrat al Regatului Ungariei, descendent dintr-o familie nobiliară de origine română ce îşi avea fieful la Hunedoara. A devenit ulterior şi ban al Severinului, voievod al Transilvaniei, precum şi regent al Ungariei.
Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria, legate de succesiunea la tron. Marea majoritate a magnaţilor, printre care familiile Cilli, Garai, Ujlaki şi Szécsi, o sprijineau pe regina văduvă Elisabeta, care aştepta un copil, viitorul Ladislau V Postumul, în speranţa că o vor putea domina cu uşurinţă şi, pe această cale, îşi vor subordona puterea de stat.
Nobilimea mică şi mijlocie, în frunte cu Ioan Huniade, cu palatinul Laurenţiu Hédérvary şi cu Símon Rozgonyi, episcop de Eger, dorea în fruntea ţării un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate de expansiunea otomană. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav al III-lea Jagello, rege al Poloniei din 1434.
Acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav al III-lea al Poloniei, devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440, venirea acestuia în regat, la 21 mai, şi încoronarea sa la 17 iulie la Alba Iulia, au dus la declanşarea unui război civil sângeros, în părţile de vest, de sud şi în Slovacia, care a durat până în 1441.
Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al Ungariei, Iancu de Hunedoara a fost răsplătit din plin de acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredinţată în 1441 fiind aceea de voievod al Transilvaniei. Astfel, el a reuşit să imprime Ungariei o linie politică predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) şi cu Jan Jiskra, aliatul acestuia şi adevăratul stăpân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar
 Liniştea a fost obţinută prin încheierea în vara lui 1443 a unui armistiţiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, după moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V Postumul (1453-1457). După moartea prematură a regelui Vladislav I, Iancu îşi impune regenţa Ungariei şi devine tutorele lui Ladislau Postumul. Dacă din punct de vedere militar la începutul domniei sprijină pe sârbi, in 1443-1444 acesta organizează "Campania cea Lunga" care pricinuieşte importante pierderi Semilunei; această campanie se incheie printr-o pace semnata pe 10 ani. Pacea efectiv nu a fost una de durata intrucât coroana maghiară la insistentele papalităţii organizeaza o nouă cruciadă, Cruciada de la Varna, care se incheie cu un dezastru pentru creştini, regele Ungariei pierzându-şi viaţa.
La Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din cinci căpitani generali, Iancu primind în guvernare Transilvania, Banatul şi Crişana. Deoarece anarhia rezultată ca urmare a acestei diviziuni a scăpat de sub control, Iancu a fost ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5 iunie 1446 în numele regelui Ladislau V. Prima sa acţiune ca regent a fost să-l atace pe împăratul Frederic al III-lea pentru refuzul acestuia de a-l elibera pe Ladislau. După ce a înfrânt ducatele Stiria, Carintia şi Carniola şi a ameninţat chiar Viena, datorită dificultăţilor din alte zone, Iancu a fost nevoit să semneze un armistiţiu cu Frederic, care a durat doi ani.
În 1448 a primit titlul de prinţ de la Papa Nicolae al V-lea, imediat după care a reluat luptele împotriva otomanilor. A fost învins în bătălia de la Kosovo (1448) din octombrie 1448 din cauza trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, şi a vechiului său rival Branković, care i-a interceptat ajutoarele din Albania, conduse de Skanderbeg, împiedicându-le să ajungă la locul bătăliei. Branković l-a luat prizonier pe Ioan de Hunedoara, aruncându-l în pentru o perioadă în temniţele fortăreţei Smederevo, de unde a fost răscumpărat de compatrioţii săi. După rezolvarea diferendelor cu numeroşii săi oponenţi din Ungaria, Ioan a condus o expediţie punitivă împotriva prinţului sârb, care a fost nevoit să accepte condiţii de pace foarte aspre.
În 1450, în capitala de atunci a Ungariei, Pozsony, (citeşte Pojon; astăzi Bratislava), Ioan de Hunedoara a negociat cu Frederic al III-lea termenii predării lui Ladislau al V-lea, dar nu au ajuns la un acord. Mai mulţi duşmani ai săi l-au acuzat de o conspiraţie politică împotriva regelui. Pentru a reduce tensiunile crescânde pe plan intern, Ioan a renunţat la titlul şi funcţia de regent al Ungariei. Reîntors în Ungaria la începutul anului 1453, Ioan a fost numit de Ladislau conte de Bistriţa-Năsăud şi căpitan general al regatului. Totodată, regele i-a inclus în blazonul familial aşa-zişii „lei de Bistriţa”.
Ioan a murit în 1456 de ciumă in tabara de la Zemun, după ce obţinuse încă o victorie importantă, în bătălia de la Belgrad, contra oştirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul. Este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail. Pe piatra sa funerară stă înscris "s-a stins lumina lumii". Ca omagiu papa Calixt al III-lea elogiază victoria obţinută de Ioan de Hunedoara ca fiind "cel mai fericit moment al vieţii sale".

Vlad al II-lea Dracul  

Posted by dantntfcs in ,


Vlad II Dracul (c. 1390 - 1447) a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1436 şi 1442 şi din nou din 1443 până în 1447.

Membru al familiei Basarabilor şi fiu al lui Mircea cel Bătrân. Domnitorul Ţării Româneşti era în mod oficial vasal al regelui Ungariei. Era şi comandant de frontieră cu responsabilitatea de a proteja comerţul şi drumurile comerciale între Ţara Românească şi Transilvania pentru Biserica Romano-Catolică. Deşi Vlad II era în favoarea Bisericii Catolice, se ştie că a ucis membri ai liniei rivale a Basarabilor, familia Dăneştilor.
Între 1431-1435 Vlad Dracul s-a stabilit la Sighişoara beneficiind pe deplin de puteri din partea lui Sigismund I de Luxemburg, regele Ungariei. În numele acestuia, Vlad Dracul pedepseşte unele cetăţi răsculate împotriva autorităţii regale, printre ele fiind Rupea. Într-o scrisoare adresată braşovenilor, explicând că fusese însărcinat de rege să păzească graniţa de est, îi ceartă că au jefuit pe unii oameni protejaţi de el. Scrisoarea, scrisă în limba slavonă spune: "Io, Vlad, voievod şi domn. Scrie domnia mea, multă sănătate pârgarilor din Braşov. Ştiţi bine şi voi că domnul chezarul m-a însărcinat pe mine să păzesc această margine...Deci să nu vă pară rău dacă domnia mea nu voi lăsa slugile mele în pagubă şi dacă pentru una, voi lua îndoit şi întreit de la voi."
La Sighişoara înfiinţează o "hereghie de bani" (monetărie) unde bate ducaţi noi (monedă munteană), ce au circulat întâi în Translivania, iar apoi şi în Ţara Românească. Monedele aveau pe o parte un vultur cu aripile întinse, cu capul întors spre dreapta, iar pe altă parte un dragon înaripat cu coadă de şarpe, cu aripile şi laba dreaptă ridicate, şi laba stângă terminată în patru gheare.
Vlad Dracul a scris o scrisoare braşovenilor, în care îi ameninţă cu urmări grave dacă nu folosesc noua monedă: "Io Vlad, voivod şi domn. Scrie domnia mea multă sănătate pârgarilor din Braşov. Şi vă dă ştire domnia mea că sibienii au lepădat ducaţii cei vechi; deci şi voi mai mult să nu umblaţi cu ei, căci dacă voi afla pe cineva că umblă cu ducaţi vechi, rău îi voi face..."
Vlad II şi-a primit titlul de "Dracul" după ce a fost primit pe 13 decembrie1431 în Ordinul Dragonului fondat în 1408 de Sigismund, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Ordinul, creat de Sigismund, dorea să crească puterea politică a bisericii şi să protejeze familii nobiliare maghiare şi româneşti de Imperiul Otoman.
În 1444, regele Ungariei, Ladislau III al Poloniei a declarat război Imperiului Otoman şi a lansat Campania de la Varna sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Iancu i-a cerut lui Vlad să-şi îndeplinească jurământul ca membru al Ordinului Dragonului şi ca vasal al Ungariei, dar a fost refuzat. Papa l-a absolvit de jurământ, dar a cerut ca fiul său Mircea să meargă în loc.
Rezultatul Cruciadei de la Varna a fost dezastruos pentru armata creştină, Iancu de Hunedoara abia scăpând. Mulţi, inclusiv Mircea şi Vlad Dracul au dat vina pe Iancu pentru dezastru. Din acel moment, Iancu de Hunedoara a avut o atitudine ostilă faţă de Vlad Dracul şi fiul său cel mare.
In 1447, Vlad Dracul a fost asasinat împreună cu fiul său Mircea, care se pare că a fost îngropat de viu de către boieri şi negustorii din Târgovişte. Iancu a ales propriul său candidat pentru tronul Ţării Româneşti, un membru al clanului Dăneştilor, dar acesta va fi asasinat.
Vlad Dracul mai avea cel puţin alţi doi fii, Mircea, fratele mai mare al lui Ţepeş şi Radu cel Frumos, fratele mai mic.

Vlad Ţepeş  

Posted by dantntfcs in , ,

Vlad Ţepeş (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit şi Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476.

 Consideraţii generale

S-a născut în cetatea Sighişoara din Transilvania, ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvănence.

A fost căsătorit de două ori : întâi cu o nobilă din Transilvania şi apoi cu Ilona Szilagyi, verişoară a lui Matei Corvin.

A avut trei băieţi: Mihail şi Vlad din prima căsătorie, Mihnea I cel Rău din a doua.

În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de Imperiul Otoman. Vlad Ţepeş a devenit vestit prin cruzime şi pentru că obişnuia să îşi tragă inamicii în ţeapă. Din porunca sa 41 de oameni au fost executaţi astfel, iar 300 au fost arşi. Datorită conflictelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe de o cruzime demonică.

În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obţineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) şi ameninţau Europa. Imperiul Otoman ajunge să stăpânească mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parţial Ungaria, parţial România, Bulgaria, Armenia şi Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porţile Vienei, al cărei asediu eşuează. În acest context istoric, Vlad Ţepeş a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare.

Originea supranumelui „Drăculea“ şi a poreclei „Ţepeş“

Tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul - care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) şi de cea de-a doua soţie a sa, Barbara Cilli.
 
Simbolu Ordinului
 

Simbolul Ordinului era un dragon, iar principalele sale scopuri erau apărarea creştinismului şi cruciada contra turcilor otomani. Datorită apartenenţei sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Ţepeş era supranumit Dracul, „drac“ având la acea vreme şi semnificaţia de dragon. Ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul, Vlad al III-lea a fost numit şi „Drăculea“, termen utilizat de el însuşi în corespondenţa oficială.

Porecla Ţepeş i s-a atribuit de pe urma execuţiilor frecvente prin tragere în ţeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazikli Bey, (Prinţul Ţepeş). Acest nume e menţionat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 şi s-a păstrat în istoria românilor.
Domn al Ţării Româneşti
Începutul domniei

În iarna anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Ţării Româneşti (una dintre cele trei provincii româneşti, celelalte două fiind Moldova şi Transilvania) şi s-a stabilit la Curtea domnească din Târgovişte. Vlad Drăculea şi-a urmat tatăl şi a trăit acolo şase ani. În 1442, din motive politice, el şi fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruţi ca ostatici de către sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a fost ostatic până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în formarea şi ascensiunea la putere a lui Vlad. Turcii l-au eliberat, în 1447, după moartea tatălui său - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Ţării Româneşti. Tot atunci, Vlad a aflat şi de moartea fratelui său mai mare, Mircea, torturat şi îngropat de viu de boierii din Târgovişte.

La vârsta de 17 ani, susţinut de un corp de cavalerie turcească şi de un contingent de trupe împrumutate lui de paşa Mustafa Hassan, Vlad Drăculea a luat pentru prima dată domnia Valahiei. Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care şi-a recăpătat tronul. Pentru a-şi asigura a doua şi cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea a trebuit să aştepte până în 20 august 1456, când a reuşit să-şi ucidă duşmanul de moarte.

Primul act important de răzbunare a fost indreptat împotriva boierilor din Târgovişte, vinovaţi de moartea tatălui şi a fratelui său. În duminica de Paşti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care participaseră la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost traşi în ţeapă, iar ceilalţi au fost forţaţi să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost puşi să construiască o fortăreaţă pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeş.

Vlad Ţepeş a ajuns curând faimos din cauza metodelor sale brutale de pedepsire. Conform detractorilor saşi din Transilvania, el ordona deseori ca osândiţii să fie jupuiţi de piele, fierţi, decapitaţi, orbiţi, strangulaţi, spanzuraţi, arşi, fripţi, ciopârţiţi, bătuţi în cuie, îngropaţi de vii etc. De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale şi limba. Însă supliciul favorit era trasul în ţeapă, de la care provine porecla Ţepeş, cel care trage în ţeapă. Această formă de execuţie a folosit-o în anii 1457, 1459 şi 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile sale comerciale. Incursiunile pe care le făcea împotrivasaşilor din Transilvania erau în acelaşi timp şi acte de protecţionism menite să promoveze activităţile comerciale din Ţara Românească. În plus, în acea perioadă era ceva obişnuit ca pretendenţii la tronul Ţării Româneşti să găsească sprijin în Transilvania, unde aşteptau momentul potrivit pentru a acţiona.

Povestiri despre Vlad Ţepeş Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă

Există multe povestiri şi anecdote despre Vlad al III-lea Drăculea. Era recunoscut pentru ambiţia de a impune cinstea şi ordinea. Aproape orice infracţiune, de la minciună şi furt până la omor, putea fi pedepsită prin trasul în ţeapă. Fiind sigur de eficacitatea legilor sale, Vlad al III-le a lăsat, se spune, o cupă de aur la vedere, în piaţa centrală din Târgovişte. Cupa putea fi folosită de călătorii însetaţi, însă trebuia să rămână la locul ei. Conform surselor istorice[necesită citare], în timpul domniei sale cupa nu ar fi fost niciodată furată şi ar fi rămas aproape nefolosită.

Vlad al III-lea ţinea de asemenea ca toţi locuitorii ţării să muncească şi să fie utili comunităţii. Îi privea pe bolnavi, vagabonzi şi cerşetori ca pe nişte hoţi. Ca urmare, într-o zi toti vagabonzii si bolnavii din Ţara Româneacă au fost invitaţi la curtea domnească din Târgovişte, la un ospăţ. După ce au mâncat şi au băut, domnitorul i-a întrebat dacă ar vrea să nu mai fie niciodată săraci. După ce a primit un răspuns afirmativ, a ordonat ca hala să fie închisă şi incendiată. Nimeni nu a supravieţuit.

O altă poveste spune că doi călugări sosiţi în Ţara Românească l-au vizitat pe Vlad la castelul său. Călugării îi cunoşteau reputaţia şi, când el le-a cerut părerea despre domnia sa, au răspuns fiecare în mod diferit. Unul a spus că Vlad era aspru, dar era prinţ, în vreme ce celălalt i-a condamnat fără ocol cruzimile. În funcţie de versiune, fie unul, fie celălalt dintre cei doi călugări a fost tras în ţeapă.

După altă legendă, Vlad ar fi înscenat un furt (o pungă cu 50 de galbeni) unui boier din Sfatul Ţării, după care acesta, în faţa domnitorului, a pretins că i se furaseră 100 de galbeni. Pentru minciuna sa, a fost tras în ţeapă.[necesită citare] Tonul acestui articol sau al acestei secţiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie.
Puteţi contribui la îmbunătăţirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuţie.

Conflictul cu Imperiul Otoman

În 1459 Ţepeş refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenţei unui proiect de cruciadă impotriva otomanilor, cruciadă susţinută de Papă şi în care regele Ungariei, Matei Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal ( acesta chiar primeşte de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni şi 10 nave de război).
În acest context politic, Vlad Ţepeş încheie o alianţă cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceştia vor încerca prin intermediul lui Hamza paşa, beiul de Nicopole, şi al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleşug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor şi pedepsiţi cei doi (au fost traşi în ţeapă împreună cu toţi soldaţii turci care-i însoţeau), Vlad Ţepeş organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.
O întinsă regiune, de la Obluciţa la Novoe Selo şi de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleşug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor ucişi fiind indicat de însuşi Vlad Ţepeş într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui ungar. Deşi l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârşitul lui august, când campania otomană era deja încheiată.
În ceea ce-l priveşte pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Ţepeş, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriaşe, cca 100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului valah nu depăşeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de oşteni. Deşi Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetăţii Turnu, aceştia, la adăpostul nopţii, reuşesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgovişte (4 iunie 1462).
În aceste condiţii Ţepeş va aplica tactica hărţuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgovişte -, otrăvirea fântânilor, atacarea detaşamentelor turceşti plecate după hrană. În această atmosferă apasătoare în care oştile turceşti, flămânde şi înfricoşate, înaintau prin ţara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Ţepeş, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze şi mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ţinta atacului a fost însuşi sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuşi efectul psihologic al atacului a fost important. Mulţi turci au fost ucişi, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra în chip ruşinos"; văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin de retragere. În apropierea Târgoviştei îl aştepta un spectacol care a băgat groaza în oştile sale: o pădure de ţepi în care atârnau o mulţime de turci ucişi în înainte sau în timpul bătăliei; în faţa acestei privelişti turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că "nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari" şi care "ar fi vrednic de mai mult".
Cu excepţia cronicilor turceşti, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit "să se întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi şi cu ruşinea de a fi dat dosul". Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, aşa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol. Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgovişte, ca domn pe fratele lui Ţepeş, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toţi cei ce i se împotriveau lui Ţepeş. Paşa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu.
Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Ţării Româneşti, cei doi fraţi căutând fiecare să-şi întărească forţele pentru a-şi elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Ţepeş care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea şi prietenia cu sultanul. Aceştia trec până la urmă de partea lui. În aceste condiţii, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în octombrie 1462 Ţepeş trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.

Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-şi schimbe planul iniţial, recunoscând situaţia existentă în Ţara Românească şi renunţând să-l sprijine pe Tepeş. Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit şi o presupusă scrisoare a lui Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare şi, mai mult decât atât, s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oştilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Ţepeş, în loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzaţia de trădare şi încarcerat la Vişegrad vreme de 12 ani. După Vişegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forţat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turceşti tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

Ultima domnie, sfârşitul vieţii şi locul mormântului

Conform legendei, atunci a fost momentul în care soţia lui Vlad, pentru a scăpa de temniţa turcească, s-a sinucis aruncându-se de pe o creastă înaltă - o scenă exploatată de Francis Ford Coppola în filmul Bram Stoker's Dracula. Vlad a reuşit să scape asediului fortăreţei sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de câţiva ţărani din satul Arefu, a reuşit să ajungă în Transilvania, unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însă, Matei l-a arestat şi l-a întemniţat în capitala Ungariei, Visegrad. Motivul arestului poate fi discutat, pentru că dupa unii istorici faptul ca a fost direct dus la Budapesta este pus pe seama necesităţii lui Vlad de a fi protejat de saşii care voiau să îl omoare. Vlad a fost recunoscut ca prinţ al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfârşitul lunii decembrie 1476. Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l-a aşezat într-o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş. S-a emis ipoteza ca „Drăculea“ ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureştilor. Examinările recente au arătat că „mormântul“ lui Ţepeş de la mănăstire conţine doar câteva oase de cal datate din neolitic şi nu rămăşiţele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi pe locaţia mănăstirii Comana, ctitoria voievodului.

Independenta Romaniei  

Posted by dantntfcs in , ,

In 1877, Romania isi declara independenta fata de Imperiul Otoman si, in urma razboiului ruso-romano-turc, independenta tarii noastre a fost recunoscuta prin Tratatul de la Berlin din 1878. Romania a devenit astfel primul stat national independent din Europa de est. 
Intr-un cadrul international favorabil - in 1865 -, a izbucnit din nou criza orientala si a inceput atunci, in 1877, razboiul ruso-turc. Romania si-a declarat independenta de stat totala, in 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Bratianu, si in care Mihail Kogalniceanu functiona ca ministru de externe, a hotarat ca, in cadrul cererii de asistenta a Rusiei, sa se uneasca cu fortele rusesti ce operau in Bulgaria. Armata romana, sub comanda directa a printului Carol I, a trecut Dunarea si a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost incercuirea armatei otomane, condusa de Osman Pasa (10 decembrie 1877). 
Independenta Romaniei, ca si independenta Serbiei si a Muntenegrului, precum si unirea Dobrogei cu Romania, au fost recunoscute, in Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). In urma insistentei marilor puteri, s-a tinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), in cadrul caruia s-a recunoscut si mentinut statutul pe care si-l proclamase Romania cu un an mai inainte. 
S-a restabilit, de asemenea, dupa o lunga perioada de dominatie otomana, dreptul Romaniei asupra Dobrogei, care a fost realipita la Romania. Dar, in acelasi timp, Rusia a violat conventia semnata in 4 aprilie 1877 si a fortat Romania sa retrocedeze judetele Basarabiei de sud Kapul, Bolgrad si Ismail.

Republica Moldova  

Posted by dantntfcs in , ,

In 1991, Republica Moldova isi declara independenta fata de URSS. 
In perioada antica, teritoriul Moldovei a fost locuit de daci. Situata pe o ruta strategica intre Asia si Europa, Moldova a avut de suferit mai multe invazii, dintre care amintim pe cea a rusilor kieveni si pe cea a mongolilor. 
In Evul Mediu, teritoriul Republicii Moldova (cuprinzand o mare parte din Moldova de astazi, insa si Bucovina de Nord si Bugeacul) forma partea estica a principatului Moldovei (desemnat in limba romana sub denumirea simpla de ôMoldovaö). Principatul a devenit in secolul al XVI-lea tributar Imperiului Otoman. In urma Tratatului de la Bucuresti din 1812, a fost anexata la Rusia sub denumirea de Basarabia. Partea vestica a Moldovei a ramas principat autonom si s-a unit cu Tara Romaneasca, formand Principatele romane unite, in 1859. 
La sfarsitul primului razboi mondial, in 1918, Basarabia si-a proclamat independenta fata de Rusia si s-a unit cu Romania in acelasi an. Uniunea Sovietica a ocupat Basarabia in iunie 1940, in urma unei intelegeri cu Germania exprimata in Pactul Molotov-Ribbentrop si, desi au fost inlaturate din nou in 1941, trupele sovietice au reocupat aceasta regiune in august 1944. Sub regim sovietic, partile sudice si nordice (locuite de ucrainieni si romani) au fost transferate Ucrainei si Transnistriei (unde, la vremea respectiva, romanii erau depasiti numeric de slavi), alaturandu-se celorlalte republici sovietice sub denumirea de ôRepublica Socialista Sovietica Moldovaö, ce acoperea teritoriul de astazi al Republicii Moldova. Sub conducerea lui Stalin, in noua tara au fost aduse persoane de etnie rusa, in special in zonele urbanizate, in timp ce multi moldoveni au fost deportati in Siberia si Kazakhstan. 
Dupa ce Uniunea Sovietica s-a prabusit in august 1991, Moldova si-a declarat independenta, devenind in luna decembrie a aceluiasi an membra a Comunitatii Statelor Independente, alaturi de majoritatea fostelor republici sovietice. 
Partea Moldovei din estul raului Dniestr extrem de industrializata si populata in proportie mai mare de rusi si ucrainieni si-a proclamat independenta, temandu-se ca Republica Moldova se va uni cu Romania. Armata rusa si cea romana au intervenit in partea transnistreana, ramanand acolo pentru a mentine pacea. OSCE este implicat in negocierile dintre liderii transnistreni si Chisinau. 
Initial, a existat o miscare in sensul reunirii cu Romania, insa printr-un referendum din martie 1994, s-a hotarat cu o majoritate covarsitoare ca Republica Moldova sa ramana independenta. In alegerile din 2001, Partidul Comunist a castigat majoritatea locurilor din Parlament si a numit un presedinte comunist, Vladmir Voronin. Din nou, in alegerile ce au avut loc in 2005, partidul comunist a fost reales si l-a numit pe Voronin pentru un al doilea mandat. In ciuda numeroaselor incercari de a influenta alegerile, rusii trimisi sa ôsupraveghezeö procesul electoral nu au fost primiti in tara. Intr-adevar, relatiile dintre Moldova si Rusia s-au racit cu mult, iar natiunea este divizata intre doua grupuri: cei care doresc intarirea relatiilor cu Rusia si cei care doresc construirea unor relatii de prietenie cu Romania.

Cultura si Civilizatia Dacica  

Posted by dantntfcs in , , ,

Teritoriul pe care au trait geto-dacii era cam acelasi cu al Romaniei de astazi, dar in anumite perioade istorice a fost cu mult mai larg.
Numeroasele triburi trace din antichitate, care locuiau in sud-estul Europei, de la nord de Carpati pana in Asia Mica si din Panonia si Iliria pana in tinuturile de stepa din rasaritul scitic, se grupau in doua ramuri principale, despartite prin lantul Balcanilor (Haemus). Erau de o parte tracii de nord, care ocupau intreaga Romanie de azi, precum si largi spatii in jur, iar de alta tracii de sud, care locuiau in cuprinsul Bulgariei actuale, precum si pe coasta de nord a Marii Egee cu Stramtorile si partea de nord-vest a Anatoliei. Cele doua grupari trace au avut o evolutie diferita, ceea ce a dus la deosebiri regionale importante intre ele: pe cand Tracia de Sud avea sa devina, din punct de vedere cultural un focar de elenism, regiunile geto-dacice de la nord de Balcani, formand provinciile Moesia si Dacia, vor sfarsi prin a fi cu desavarsire romanizate.
Primul dintre conducatorii cunoscuti ai unei populatii din Dacia antica este Spargapeithes, pe care Herodot il pomeneste pe la inceputul sec. V i.e.n., ca rege al agatirsilor. "Parintele istoriei" ne lasa a intelege ca acest personaj a fost oarecum inrudit cu regii sciti, ceea ce, de altfel, se confirma si prin aspectul iranian al numelui sau. Se stie ca scitii, ca toate popoarele nomade din nordul Marii Negre si de dincolo de Caspica si ca medo-persii si partii, faceau parte din marele grup lingvistic al popoarelor numite conventional "iranieni".
Herodot ne mai informeaza ca Spargapeithes, regele agatirs, l-a ucis pe regele scit Ariapeithes, intinzandu-i o cursa probabil cu prilejul unui razboi. Si tot de la istoricul grec aflam ca, putin mai inainte, pe vremea marii expeditii persane a lui Darius I impotriva scitilor, de prin anul 512 i.e.n., agatirsii au refuzat sa le dea ajutor acestora, mentinandu-se neutri.
Din stirile pe care ni le ofera Herodot reiese ca agatirsii trebuie sa fi fost la origine o populatie iraniana, diferita intrucatva de sciti, care, invadand in secole mai vechi interiorul Transilvaniei, s-a statornicit acolo ca o clasa dominanta peste tracii nordici locali si a sfarsit prin a fi asimilata de catre acestia. In lumina acestor fapte, personalitatea lui Spargapeithes apare ca a unui dac localnic, a carui obarsie scito - iraniana, deja indepartata nu l-a impiedicat sa-si apere cu darzenie patria traca impotriva scitilor. Au existat si alti conducatori ai getilor care s-au distins in luptele pentru apararea pamantului lor, dar al caror nume, din pacate, nu este cunoscut.

10 mai 1939  

Posted by dantntfcs in , ,

10 mai 1939. In Piata Palatului din Bucuresti, Carol II dezveleste statuia ecvestra a lui Carol I, unchiul si predecesorul sau pe tronul Romaniei. Statuia, maiestuoasa, superba, o armonie de forme robuste, era opera celebrului Mestrovici, sculptorul din Belgrad, care impodobise capitala Romaniei cu atatea opere de arta. 
Nu intamplator regele Carol II voise sa dezveleasca statuia unchiului sau tocmai in ziua de 10 mai. Era zi de sarbatoare, era ziua nationala a Romaniei moderne de pana la 1947. Asa fusese conceputa din primii ani de domnie a lui Carol I si asa intrase in traditie. 
10 mai era ziua regelui si a familiei sale sau ziua tuturor romanilor? Desigur, mai cu seama la inceput, ea avea mai accentuat prima acceptiune. Era ziua in care, in 1866, la Bucuresti, in fata Parlamentului, Carol I jura ca va fi credincios legilor tarii, ca va pazi religia romanilor, integritatea teritoriului lor si ca va domni ca domn constitutional. Ziua in care isi exprima devotamentul "fara margini catre noua mea patrie si acel neinvins respect pentru lege, pe care l-am cules in exemplul alor mei. Cetatean azi, maine, de va fi nevoie, soldat, eu voi impartasi cu d-voastra soarta cea mai buna ca si cea mai rea". (vezisi nr. 1 1976 venirea lui in tara).
Sarbatoarea acestei zile aveasi semnificatia aducerii aminte, avand mereu persoana principelui (regelui) si familia sa in centru. Familia regala, pe langa participarea la defilare, era prezentata la slujba pentru sfintirea zilei la Mitropolie, la masa festiva de la Palat, iar seara iesea in mijlocul bucurestenilor, asista la bataia cu flori de la Sosea si la spectacolul cu focuri de artificii din Cismigiu. Carol I, Ferdinand, dar si Carol II si Mihai I voiau sa fie in aceasta zi cat mai mult vazuti, sa ilustreze apropiere de popor (pentru orice suveran si, prin imitatie, pentru orice om politic in epoca moderna, imaginea publica era esentiala). Deja la prima intalnire cu oaspetii sai de 10 mai, in 1867, Carol I rostea intaiul sau discurs in limba romana. Pentru a sarbatori aceasta zi se editau marci postale cu aspecte din viata suveranului; marca de un ban (cu juramantul regelui la 1866), de 3 bani (cu calatoriile regelui prin tara in postalion), de 5 bani (primul tun care a tras la Calafat si Vidin), de 10 bani (intalnirea lui Carol I cu Osman pasa), de 25 bani (trecerea Dunarii de catre armata romana), de 40 bani (intrarea triumfala a lui Carol I la 1878 in Bucuresti). Se instituiau medalii, care erau conferite pe viata, dreptul de a le purta era personal si el nu se putea transmite urmasilor, care aveau insa dreptul de a le pastra, a amintire de familie. Se bateau monede jubiliare, cum erau cele de aur de 100, 50, 20 lei si cele de argint de 1 leu, 5 lei s.a. Fireste, medaliile si monedele aveau chipul suveranului. Pe moneda de 100 lei, din 1906, erau reprezentate, pe langa chipurile regelui si al reginei, si acelea ale lui Traian, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul. Erau reprezentate podul de peste Dunare al lui Traian, strajuit de un legionar roman, si podul de peste Dunare dela Cernavoda Podul Carol I si, langa acesta din urma, un dorobant. Regele intra astfel in cuprinsul istoriei nationale.
10 mai era si ziua in care se aduceau osanale, in care se spuneau vorbe pompoase (intr-o cuvantare tinuta la 10 mai, la o serbare din Bucuresti, Carol I era comparat cu... "Fat Frumos, care se urca pe varful muntelui ca un vultur").
10 mai nu era insa doar ziua regelui si a familiei sale. "Sarbatoarea regelui Carol e si sarbatoarea Romaniei! Netrebnic romanul care nu-si uita astazi de pasurile lui", cum clama Pompiliu Eliade intr-o conferinta tinuta la o serbare populara in 1903, indemnand locuitorii Bucurestilor sa petreaca, sa uite de necazuri si sa traiasca laolalta cu semenii o clipa de inaltare sufleteasca. Era ziua cand, mai ales in marile asezari, se simtea aerul de sarbatoare. La Bucuresti, in Piata Universitatii, era defilarea armatei, a elevilor, studentilor, mestesugarilor si negustorilor, a primarilor si nobililor judetelor tarii, imbracati in costume populare specifice zonei din care veneau. "Intr-o zi de 10 mai (1891) l-am vazut pe falnicul biruitor al lui Osman Pasa intaia oara... Statea calare in dreptul statuii lui Mihai Viteazul si privea defilarea". Asa isi amintea Gala Galaction intalnirea lui cu imaginea suveranului Romaniei. O imagine printre coroane aurii, azurii, rosii.
10 mai era ziua in care totul se impodobea. In diferite puncte ale orasului apareau arcuri de triumf, strazile se iluminau mai puternic decat altadata si se "tricolorau", la toate barierele orasului se dadeau pranzuri populare pentru saraci (la Filaret se organiza ospatul veteranilor; in 1906, ospatul a fost prezidat de generalul Manu, ministru de razboi, si la el a participat si principele Ferdinand). Primaria dadea si ea un banchet sub cerul liber, iar seara principele si apoi regele invita la Palat personalitatile tarii (300 de tacamuri la a doua aniversare, in 1868, 500 in 1873...). Se organiza o Expozitie (in 1906 a fost una nationala, de mare anvergura), cu tot felul de produse ale industriei si agriculturii din toate judetele, dar si cu carti, tablouri, ceramica... Unele produse se vindeau cu pret redus. Altele erau oferite gratuit. In timpul defilarii, "pe un car brutarii fabricau painea si o aruncau multimii de jos si de la ferestre", cum scrie C. Bacalbasa.
Nu doar prin atragerea poporului in fel de fel de manifestari, ca sa petreaca, sa se simta bine, 10 mai era o sarbatoare si a altora, nu numai a regelui si a celor care ii stateau aproape. Ci si prin anexarea unor evenimente de referinta istorica, 9 mai 1877, ziua cand in Camera deputatilor s-a proclamat independenta de stat a tarii, s-a topit prima data in cea de 10 mai chiar in acel an, 18771. Cu atat mai mult dupa aceea, dupa ce Carol s-a afirmat cu adevarat ca un conducator al poporului sau pe campul de bataie (comandant suprem al asediului Plevnei, care a primit sabia lui Osman Pasa, dar si cel care a infruntat cu curaj si demnitate expansionismul rusesc).
Cele mai spectaculoase serbari de 10 mai au fost cele din 1881, cand a fost proclamat regatul, si cele din 1906, la 40 ani de domnie a lui Carol I si la 25 ani de la proclamarea regatului. Despre sarbatorirea acestor zile s-au tesut povesti, preluate apoi de istoriografie si literatura si care s-au tot povestit la vatra traditiilor noastre regale: defilarea carului sapunarilor din Bucuresti, cu o statuie a lui Carol I din sapun si glicerina, care s-a topit de caldura; imensa coroana de flori oferita reginei de florarii Capitalei, carul tras de 24 de boi reprezentand noua matca a Dambovitei, si care era gata sa se prabuseasca, lovindu-se de un balcon; un delegat care s-a asezat in genunchi in fata regelui si nu mai voia sa se ridice, un altul care tinea mortis sa-l sarute pe micutul Carol, fratele principelui Ferdinand, si care cu mare greutate a putut fi convins sa se linisteasca sau vorbele lui C.A. Rosetti, presedintele Camerei Deputatilor, adresate reginei Elisabeta, rapit de frumusetea ei si a toaletei sale splendide: "Doamna, natiunea, privindu-te, frumoasa se vede" (Rosetti, se spunea in Bucuresti, era indragostit de regina si nu pierdea nici un prilej sa-i adreseze amabilitati; acum gasise o noua ocazie de a-i spune indirect simtamintele sale).
Sub Carol I, 10 mai a fost o sarbatoare, amplificata an de an. Sub ceilalti regi a ramas tot sarbatoare, dar n-a mai avut aceeasi stralucire. Intre timp, istoria nationala a iesit din granitele Vechiului Regat si a inceput sa se incarce de alte simboluri si de alte date: 15 octombrie 1922 incoronarea lui Ferdinand la Alba Iulia, 8 iunie 1930 revenirea lui Carol II in tara si anularea legilor adoptate la 4 ianuarie 1926, care instituiau inlaturarea lui. 10 mai a ramas totusi ziua nationala. Dar n-a mai avut nici trairea exterioara de mai inainte si cu atat mai putin pe cea interioara. Uneori era subiect de ironii chiar in familia regala, ca in 1936, cand regina sarbilor, Marioara, fiica lui Ferdinand, lua peste picior, intr-o discutie telefonica cu regina Maria, mama ei, preocuparile de sarbatorire a lui 10 mai.
O reintoarcere la semnificatia simbolica a lui 10 mai s-a incercat dupa al doilea razboi mondial, cand monarhia in Romania incepea sa fie pusa in pericol. Ca un fel de scut de aparare a unei institutii, dar de fapt a unei istorii nationale glorioase, a independentei amenintate de trupele de ocupatie sovietice, 10 mai se reincarca de simbol in fata primejdiei.
A fost inlaturata monarhia, in 1947, a cazut si 10 mai din calendarul zilelor de sarbatoare ale romanilor. Noul regim, comunist, isi cauta si isi fabrica alte legitimari. Gaseste 23 august, data care este smulsa din contextul real istoric si propulsata in deschizatoare de zari comuniste. An de an semnificatia acestei zile a fost tot mai incarcata si mai rostuita, ca sa legitimeze un prezent ce, neputandu-se propulsa in viitor, cauta s-o faca in trecut. In paralel s-a cautat dezbracarea zilei de 10 mai de orice alta semnificatie decat aceea de venire in tara a unei monarhii straine. 9 mai, ziua independentei, a fost acum, alaturata altui 9 mai, de data aceasta 1945, cand Germania lui Hitler capitulase. Ramanea ideea dublei semnificatii, dar a fost intoarsa cu fata catre nevoia de alte legitimari.
"Istoria e mereu contemporana ", spunea cunoscutul filosof italian Benedetto Croce. A cazut comunismul, a cazut si 23 august. Post-revolutia nu a mai adus ca simbol 10 mai (teama de conotatii cu monarhia a fost evidenta). A adus o alta data, 1 decembrie. Simbolul unitatii de neam si destin istoric unitar. Toti au acceptat. E un reper fundamental. Dar intr-o lume care se revendica mai putin din simboluri. E si un alt inceput, dar intr-o istorie incarcata de inceputuri, in care, mereu si mereu, lucrurile se iau de la capat. Relativismul nu este al istoricului, ci al vietii istorice a popoarelor. 

(1). In ziua de 10 mai 1877, Parlamentul a votat legea pentru desfiintarea tributului catre Poarta