Românii sunt o naţiune care vorbeşte limba română (limbă romanică) şi care trăiesc în centrul şi estul Europei. Originile românilor sunt disputate, existând mai multe teorii, care se exclud reciproc, interpretând diferit sursele arheologice şi istorice, fără ca vreuna dintre teorii să poată explica exhaustiv datele toponimice, lingvistice şi etnografice.

Teoria continuităţii - Al. D. Xenopol

După ce romanii au cucerit Dacia în 105-106, a început un „proces de romanizare” a populaţiilor locale, dacii adoptând treptat limba şi obiceiurile latine. Aceasta este teoria clasică a continuităţii daco-române, acceptată de majoritatea istoricilor români.

Argumente pentru:
Colonizarea intensivă a Daciei.
Coloniştii proveneau din diferite provincii ale Imperiului Roman („ex toto urbe Romano”[1]), limba comună fiindu-le tuturor coloniştilor latina. În acest mediu multietnic, latina fiind singura limbă de comunicare, ar fi obţinut poziţia dominantă.

Argumente împotrivă:
Timpul scurt de ocupaţie în Dacia nord-dunăreană: 165 de ani.
Romanii au administrat efectiv doar o mică parte a Daciei (o parte din Transilvania, Banatul şi Oltenia, dar mai ales Dobrogea).

Dacia a fost nucleul vetrei străromâne.
Procesul de romanizare i-a cuprins şi pe „dacii liberi”.
Populaţiile romanice din sudul Dunării au provenit din migraţii nord-sud, din Dacia spre Balcani (teorie adoptată de unii istorici iugoslavi, bulgari, iar mai recent sârbi şi macedoneni).
Teoria imigraţionistă („teoria lui Rösler”)

La îndemnul regilor ungari, doritori de a repopula partea de răsărit a regatului şi regiunile vecine după marea invazie mongolă din 1241, populaţia romanică ar fi imigrat din Balcani şi s-ar fi stabilit în teritoriile actualelor ţări România şi Republica Moldova ulterior sosirii Slavilor, Maghiarilor şi Saşilor în aceste teritorii.
Argumente pentru
Eutropius susţine că retragerea coloniştilor romani în timpul domniei lui Aurelianus a fost completă.
Etimoanele „slave” provin preponderent din sudul Dunării, 1000 de la bulgari şi 60 de la sârbo-croaţi.
Aromânii, megleniţii şi istroromânii care trăiesc în teritorii relativ îndepărtate, situate la sud de Dunăre, vorbesc dialecte ale limbii române.
Creştinismul ortodox la români a folosit limba slavonă bisericească, depinzând la origine de patriarhatele Peć, Ohrida şi Constantinopol.
Nu există urme de influenţă germanică în română, deşi în secolele V şi VI Dacia era locuită şi de triburi germanice. Însă chiar dacă ar fi aşa, argumentul este şubred: tocmai în partea ariei etnogenezei recunoscută de „röslerienii” şi situată în „Daciile” sud-dunărene a avut loc o convieţuire germanică-romanică, atestată de descoperirile făcute de arheologii din Serbiei. Dacă „röslerienii” (îndeosebi cei maghiari) invocă acest argument, de ce nu este el valabil şi pe teritoriile în care romanitatea balcanică a convieţuit cu germanicii (între care gepizii), de exemplu în Serbia?
Nu sunt izvoare scrise care să confirme prezenţa unor populaţii romanice în Dacia între evacuarea romană şi secolul X. (De fapt izvoarele nu menţionează aproape de loc nici populaţia romanică din peninsula Balcanică.) Există urme arheologice de populaţie în această perioadă, dar nu dovezi de netăgăduit că aceste populaţii erau romanofone.
Argumente împotrivă
În română lipsesc împrumuturile greceşti directe de termeni religioşi creştini. Aceştia au fost preluaţi prin intermediul slavonei.
Cele mai vechi cronici maghiare păstrate (sec. XII-XIII) afirmă că atunci când maghiarii au sosit în Pannonia, zonele învecinate erau locuite de „blacki” sau „blazi” (valahi = români).
Nicio cronică medievală nu menţionează vreo migraţie masivă de populaţii romanice din Balcani înspre teritoriile nord-dunărene, dacă se face abstracţie de izvoarele care menţionează o strămutare importantă de populaţie romanică din nord-vestul peninsulei înspre est, din ordinul dat de un han avar.
Cele sub 200 de cuvinte comune cu echivalente albaneze (de ex. moş, copil, mal, murg, barză, viezure, abur, rezema, zer, urdă, gălbează, zgarda, zgârma, sâmbure, mazăre, măgar, bunget, cioc, căciulă) atestă cel mult o moştenirea în comun a unor resturi de lexic daco-moesic şi nu împrumutarea din albaneză în română. Unele lexeme româneşti din substrat nici nu au echivalent în albaneză.
Teorii derivate
Toţi dacii fiind ucişi în bătăliile pentru Dacia, populaţia ulterioară era un almestec de colonişti veniţi din tot Imperiul Roman, fără substrat local - de unde absenţa cuvintelor dace în limba română, cele socotite ca atare fiind albaneze. (Cele două teze nu sunt sustenabile: nici în teritoriile statului roman nu au pierit dacii în întregime, unii făcând chiar carieră militară. Apoi exista populaţia numită „dacii liberi” şi cele numite carpi şi costoboci. Dar şi dintre acestea au trecut o parte deloc de neglijat în Dacia ripensis, Dacia mediterranea, Moësia superior, Moësia inferior, Dardania etc.)
Toţi romanii retrăgându-se la sud de Dunăre în 272, Dacia a fost populată exclusiv cu germanici şi cu slavi, dar în mod răzleţ, încât maghiarii ar fi prima populaţie sedentară în acest teritoriu.
Conform unor teze publicate în Grecia[4], romanicii sud-dunăreni nu ar fi traci romanizaţi, ci greci romanizaţi, şi românii, trăgându-se din romanicii sud-dunăreni, ar fi prin la rândul lor de origine iniţial elină. Asemenea teorii elinocentriste nu sunt însă recunoscute în lumea ştiinţifică pe plan internaţional. Impedimentul de căpătâi fiind împrejurarea că în sud-estul Europei nu a avut loc vreo romanizare a grecilor. Şi Imperiul Roman de est era în fază avansată de (re)grecizare încă din timpul lui Iustinian I, în sec. VI..

Argumente de care nu ţin seama promotorii exclusivi ai argumentelor pro şi contra
Geto-dacii au fost o populaţie tracică de limbă indo-europeană din grupul satem (limba latină fiind din grupul centum) care trăia în bazinele Dunării de jos şi al Mariţei, corespunzătoare împărţirilor administrativ-teritoriale „Diocesis Thraciae” şi „Diocesis Daciae”. În aceste regiuni întinse, populaţia romanică s-a aflat în interiorul statului roman timp de circa şase secole la sud (în contrast cu perioada scurtă de 165 de ani în cazul Daciei nord-dunărene), fără ca schimburile comerciale, transhumanţa şi amestecul populaţiilor să fi încetat, aşa cum o dovedesc tezaurele, patronimele din inscripţii şi izvoarele vremii.
 
Lingviştii Skok şi Konstantin Jiřeček au determinat că romanizarea s-a produs cu precădere la nordul unei linii pornind din actuala Albanie (parte din fostul „Diocesis Illyricum”, slab romanizată) şi trecând prin Macedonia, regiunea Serdica (actuala Sofia), Munţii Haemus (actualii Balcani şi Scythia minor (Dobrogea). La sud de această linie, Tracii s-au elenizat. Prin urmare, limba romanică orientală, supranumită de lingvişti protoromână, s-a vorbit la nord de linia Jiřeček până la limita extrem nordică a transhumanţei păstorilor romanici, limită care până în secolul XI est imposibil de determinat cu precizie, dar istoricii presupun că includea cea mai mare parte a României de azi.

Imposibil de asemenea de determinat procentul populaţiei romanice printre celelelte în diferitele teritorii, dar Theodor Capidan, Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Iorga şi Alexandru Xenopol au presupus-o majoritară în jurul marilor masive muntoase, unde se putea refugia în caz de primejdie şi unde practica păstoritul, aceasta atât în sudul cât, şi în nordul Dunării de jos. Fenomene similare de supravieţuire a unor populaţii romanice în jurul unor masive muntoase-refugiu s-au produs în aceeaşi epocă şi în apus (masivele Ardeni şi Vosges, munţii Alpi), unde populaţiile respective au fost denumite de germanici: valcheren, wallons, welschen (toate aceste etnonime având etimon comun cu termenul valahi).

În aceste teritorii s-a produs începând probabil cu secolul al X-lea o diferenţiere a limbii romanice orientale în mai multe ramuri, socotite de unii lingvişti dialecte ale limbii române, iar de alţii limbi de sine-stătătoare: la nord de Dunăre, în valea Timocului şi în Dobrogea, dialectul dacoromân, iar la sud de Dunăre: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna[5]. Procesul de diferenţiere, care nu necesită premisa unor migraţii neatestate şi explică diferenţele lingvistice şi toponimia, este similar cu procesele din aceeaşi epocă în alte arii de răspândire a limbilor romanice, cum sunt spaţiul iberic, spaţiul galic şi spaţiul italic.

Semnificativ şi mult timp ignorat de publicul larg din România: până în sec. XVIII-XIX, în teritoriile dinspre Dunăre, care în antichitate erau provinciile Moësia, Dacia ripensis, Dacia mediterranea, chiar şi în Dardania (Kosovo şi Bosnia) a existat o populaţie românească (şi nu aromână) numeroasă, încă nesârbizată şi nebulgarizată, înregistrată ca atare în scripte, mai ales cele otomane[6]. Românii din Banatul sârbesc şi cei din regiunea Timocului sunt resturi ale românimii sud-dunărene care a vorbit şi vorbeşte graiuri din dialectul dacoromân. Au fost şi grupuri mai îndepărtate, spre Bosnia şi Croaţia, dar lingvistic practic asimilate în masa vorbitorilor de sârbo-croată[7]. Numai părinţii şi bunicii născuţi la debutul sec. XX mai ştiau româneşte. Unii urmaşi ştiu doar că dincolo de apartenenţa la ethnos-ul sârb au ascendenţă română. Un oarecare interes a început să (re)apară în mass-media din România abia după 1995.