Ioan de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade, Iancu de Hunedoara (n. ca. 1387 - d. 1456) (în latină Ioannes Corvinus, în germană Johann Hunyadi, în maghiară Hunyadi János, în slovacă Ján Huňadi) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 şi regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.
Origini
Iancu (supranumit Szibinyáni Jank sau Jankó sau Jánk) s-a născut în jurul anului 1387 într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite, de împăratul Sigismund de Luxemburg în calitatea acestuia de rege al Ungariei. Tatăl lui Iancu a fost Voicu, iar bunicul se numea Şerb. Mama lui Ioan a fost Erzsébet (Elisabeta) Morzsinai. Une surse menţionează[formulare evazivă] că tatăl lui adevărat era Sigismund de Luxemburg, având un frate tot cu numele Ioan — duplicarea numelui era un obicei când unul dintre copii avea tatăl diferit.
Conform obiceiului nobilimii maghiare, Voicu a luat numele de Hunyadi (de Hunedoara) când a primit în 1409 de la Sigismund de Luxemburg domeniul şi castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.
Domnia şi luptele duse de Ioan de Hunedoara
Ioan Huniade, a fost un mare aristocrat al Regatului Ungariei, descendent dintr-o familie nobiliară de origine română ce îşi avea fieful la Hunedoara. A devenit ulterior şi ban al Severinului, voievod al Transilvaniei, precum şi regent al Ungariei.
Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria, legate de succesiunea la tron. Marea majoritate a magnaţilor, printre care familiile Cilli, Garai, Ujlaki şi Szécsi, o sprijineau pe regina văduvă Elisabeta, care aştepta un copil, viitorul Ladislau V Postumul, în speranţa că o vor putea domina cu uşurinţă şi, pe această cale, îşi vor subordona puterea de stat.
Nobilimea mică şi mijlocie, în frunte cu Ioan Huniade, cu palatinul Laurenţiu Hédérvary şi cu Símon Rozgonyi, episcop de Eger, dorea în fruntea ţării un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate de expansiunea otomană. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav al III-lea Jagello, rege al Poloniei din 1434.
Acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav al III-lea al Poloniei, devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440, venirea acestuia în regat, la 21 mai, şi încoronarea sa la 17 iulie la Alba Iulia, au dus la declanşarea unui război civil sângeros, în părţile de vest, de sud şi în Slovacia, care a durat până în 1441.
Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al Ungariei, Iancu de Hunedoara a fost răsplătit din plin de acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredinţată în 1441 fiind aceea de voievod al Transilvaniei. Astfel, el a reuşit să imprime Ungariei o linie politică predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) şi cu Jan Jiskra, aliatul acestuia şi adevăratul stăpân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar
Liniştea a fost obţinută prin încheierea în vara lui 1443 a unui armistiţiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, după moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V Postumul (1453-1457). După moartea prematură a regelui Vladislav I, Iancu îşi impune regenţa Ungariei şi devine tutorele lui Ladislau Postumul. Dacă din punct de vedere militar la începutul domniei sprijină pe sârbi, in 1443-1444 acesta organizează "Campania cea Lunga" care pricinuieşte importante pierderi Semilunei; această campanie se incheie printr-o pace semnata pe 10 ani. Pacea efectiv nu a fost una de durata intrucât coroana maghiară la insistentele papalităţii organizeaza o nouă cruciadă, Cruciada de la Varna, care se incheie cu un dezastru pentru creştini, regele Ungariei pierzându-şi viaţa.
La Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din cinci căpitani generali, Iancu primind în guvernare Transilvania, Banatul şi Crişana. Deoarece anarhia rezultată ca urmare a acestei diviziuni a scăpat de sub control, Iancu a fost ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5 iunie 1446 în numele regelui Ladislau V. Prima sa acţiune ca regent a fost să-l atace pe împăratul Frederic al III-lea pentru refuzul acestuia de a-l elibera pe Ladislau. După ce a înfrânt ducatele Stiria, Carintia şi Carniola şi a ameninţat chiar Viena, datorită dificultăţilor din alte zone, Iancu a fost nevoit să semneze un armistiţiu cu Frederic, care a durat doi ani.
În 1448 a primit titlul de prinţ de la Papa Nicolae al V-lea, imediat după care a reluat luptele împotriva otomanilor. A fost învins în bătălia de la Kosovo (1448) din octombrie 1448 din cauza trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, şi a vechiului său rival Branković, care i-a interceptat ajutoarele din Albania, conduse de Skanderbeg, împiedicându-le să ajungă la locul bătăliei. Branković l-a luat prizonier pe Ioan de Hunedoara, aruncându-l în pentru o perioadă în temniţele fortăreţei Smederevo, de unde a fost răscumpărat de compatrioţii săi. După rezolvarea diferendelor cu numeroşii săi oponenţi din Ungaria, Ioan a condus o expediţie punitivă împotriva prinţului sârb, care a fost nevoit să accepte condiţii de pace foarte aspre.
În 1450, în capitala de atunci a Ungariei, Pozsony, (citeşte Pojon; astăzi Bratislava), Ioan de Hunedoara a negociat cu Frederic al III-lea termenii predării lui Ladislau al V-lea, dar nu au ajuns la un acord. Mai mulţi duşmani ai săi l-au acuzat de o conspiraţie politică împotriva regelui. Pentru a reduce tensiunile crescânde pe plan intern, Ioan a renunţat la titlul şi funcţia de regent al Ungariei. Reîntors în Ungaria la începutul anului 1453, Ioan a fost numit de Ladislau conte de Bistriţa-Năsăud şi căpitan general al regatului. Totodată, regele i-a inclus în blazonul familial aşa-zişii „lei de Bistriţa”.
Ioan a murit în 1456 de ciumă in tabara de la Zemun, după ce obţinuse încă o victorie importantă, în bătălia de la Belgrad, contra oştirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul. Este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail. Pe piatra sa funerară stă înscris "s-a stins lumina lumii". Ca omagiu papa Calixt al III-lea elogiază victoria obţinută de Ioan de Hunedoara ca fiind "cel mai fericit moment al vieţii sale".
